Daca ar fi sa emit o judecata generala vizavi de relatia insului cu celelalte lucruri, in Lumea Noua, as spune, fara sa ezit, ca este una esential umana. Americanii umanizeaza lumea in totalitatea sa, cuprinzind, in efortul lor pancivilizator, lucrurile si fiintele vietii. Pe parcursul sederii mele in America - pe la jumatatea deceniului trecut - m-a impresionat profund un lucru pentru care noi, romanii, nu avem antene de perceptie si cu atit mai putin aveam in urma cu aproape zece ani. Este vorba despre relatia stabilita, in timp, intre individ si universul lui inconjurator. Un prieten revenit dintr-un stagiu (Fulbright) american - similar cu cel desfasurat de mine in acele indepartate juneti post-ceausiste - imi marturisea deruta sa esentiala in fata ideologiei umaniste, extrem de rudimentare, in jurul careia graviteaza intregul sistem epistemologic romanesc. Nu dovedim subtilitate, nu aratam pic de rafinament in raporturile cu mediul si cu ceilalti - credea amicul meu -, carente venite dintr-o absenta funciara a scolii etice din interiorul traditiei filozofice autohtone. Ne intersectam maniheist cu reprezentarile lumii actuale, nemanifestind subtilitate pentru nuantele si detaliile asa-zicind "marginale" (adesea mai revelatoare decit "adevarurile" inexpugnabile ale "axelor" dominatoare). Americanii, dimpotriva, posesori, in postmodernitate, a citorva dintre cele mai bune institute de filozofie din lume, si-au creat o cultura umanista a "amanuntului semnificant", scotind sensurile existentiale noi din realitati subsidiare, realitati pe care membrii elitei noastre intelectuale le socotesc, de regula, chitibusuri, atunci cind nu le iau peste picior pur si simplu. Am inteles foarte bine frustrarea interlocutorului meu, aflat, evident, in "soc" de re-adaptare culturala la civilizatia-mama (trauma cumplita, de care imi amintesc eu insumi cu frisoane). Ceea ce el observa