Locul în care se întîmplă acţiunea poveştii de faţă este un sat pierdut din nordul Moldovei. Numele său nu are nici o importanţă, pentru că acel sat nu se deosebeşte cu nimic de altele. Şi aici au adus lumină electrică abia acum cîţiva ani, există un telefon la cîteva dealuri depărtare şi un singur magazin mixt unde se vînd laolaltă biscuiţi "Picnic", conserve de pate de ficat expirate, tricouri din supraelastic şi unelte agricole, iar supermarketul rural mai joacă şi rol de cîrciumă duminica. Dar oamenii îşi văd de gospodăria şi de treburile lor: mai păscîndu-şi vaca pe izlaz, mai încropind cîte o vie ca să aibă ce să bea de Crăciun, mai cosind fînul în august, mai primind în pensiune cîte un turist german rătăcit, mai cununîndu-se, mai născînd, mai bocind la vreo înmormîntare. Personajele acestei poveşti sînt doi fraţi: Ilie, zis şi Lunganu', un om în jur de 50 de ani, uscat, lat în spate, înalt de 190 cm, cu mustaţă "ca pe oală" şi cu doi dinţi din faţă lipsă şi Mărin, zis şi Mînzu', de 45 de ani, cu vreo două deşte mai mic decît frati-siu, mai voinic, cu un ciuf de păr roşcovan şi cu pistrui. Cei doi fraţi locuiau împreună cu familiile lor în casa părintească de cinci odăi şi două bucătării (una de vară şi alta de iarnă) şi trăiau în pace şi-n înţelegere chiar dacă Lunganului îi mai fugeau ochii după nevasta ceiluilat atunci cînd ea se apleca să prăşească buruienile din grădină, iar Mînzu' se mai întorcea băut de la ginerele popii şi alerga găinile prin curte, iar plozii, nu se mai ştie ai cui, mai spînzurau cîte o mîţă a veciniilor. Toate bune şi frumoase, pînă cînd... Conflictul acestei poveşti este simplu şi comun: împărţeala pămîntului. Cei doi fraţi au primit de la stat două, opt hectare din cele douăzeci ale bătrînilor... şi alea risipite: patru jos, la gîrlă unde pămîntul musteşte de apă şi "d'abia-i bun de toloacă", două pe un deal "de la capu' sat