Una dintre obsesiile cvasipermanente ale actualei puteri a fost cea legată de fragilitatea majorităţii parlamentare. De aici şi propensiunea spre alegeri anticipate şi animozitatea aproape permanentă care a dominat relaţiile din Coaliţie. Numai că, oricât ar părea de paradoxal, stabilitatea guvernării nu a fost pusă niciodată în pericol, nici chiar de unele „trădări” ale partenerilor mai puţin disciplinaţi. Şi iată, cel mai bun exemplu îl constituie decizia luată de conservatori de a-şi susţine candidatul propriu la preşedinţia Camerei, acţiune cenzurată prompt de PRM-ul lui Vadim Tudor, cel considerat „adevărata” opoziţie.

Dintr-o trăsătură de condei verbal a lui Bolcaş, lucrurile s-au calmat şi continuitatea activităţii parlamentare a fost asigurată din partea din care Coaliţia se aştepta cel mai puţin. Deasemenea, cele vreo 4-5 moţiuni de cenzură de până acum au constituit mai degrabă exerciţii de imagine ale Opoziţiei decât o ameninţare la adresa stabilităţii guvernării.

Cred că cei mai dezamăgiţi, în situaţia unui succes - improbabil - ar fi fost tocmai iniţiatorii, prinşi pe picior greşit şi complet nepregătiţi pentru a beneficia de roadele unui asemenea succes. Cu sau fără alegeri anticipate, cu sau fără şefia celor două Camere, cu sau fără antanta cordială cu preşedintele şi preşedinţia, Guvernul Tăriceanu este, poate, unul dintre cele mai stabile de până acum. Cu toată alcătuirea sa pestriţă şi aleatorie, cu toate diferenţele de vederi şi de influenţe dintre membrii săi, cu ezitările şi răzgândirile premierului, niciodată - nici chiar în momentul anunţatei intenţii de demisie a lui Tăriceanu - guvernul nu a fost în pericol să cadă. Pentru simplul motiv că nimeni nu dorea acest lucru. Cu spectrul ratării aderării la termen în faţă, cu nenumăratele probleme interne din Opoziţie şi din arcul guvernamental, nimeni nu a avut dorinţa reală a vreunei