Nu mi s-a mai întîmplat de mult să merg într-o vizită adevărată, în care gazda să facă eforturi pentru a-şi primi oaspeţii tradiţional. De fapt, rar mai merg în vizite, cu excepţia celor la apropiaţii din familie. Oamenii nu se mai aruncă, chiar aşa, cu una, cu două, să-ţi deschidă uşile propriilor lor locuinţe. Probabil că poveştile cu intimitatea fiecăruia şi protejarea spaţiului privat au început să funcţioneze. Motivul mai evident, şi mai puţin abstract, este însă altul: puţini sînt cei care mai au chef să strîngă după oaspeţi, ba chiar să pregătească pentru ei. De fapt, timpul nu le mai permite: ritmurile s-au schimbat, şi timpul, lent şi ritualic, al pregătirii se pare că nu-şi prea mai găseşte locul. Vrem totul ready-made (aşa cum am scris, mai demult, despre meniurile de post de pe piaţă). Timpul în care gospodina casei, împreună cu invitatele vecine, dezbat, emoţionate, dacă va creşte cozonacul se pare că nu-şi mai găseşte locul. Cel mult mai ai timp de petrecerea ca atare, şi aceea încadrată într-un timp limitat: mulţi dintre invitaţi te întreabă, deja, nu doar la ce oră începe, ci cît durează. Oamenii îşi trec şi petrecerile în agendă, să zicem cam două ore. Cei care încă-şi mai permit să le facă acasă au serviciile asigurate: are cine să le facă pregătirile, dacă nu ritualic, măcar plătit şi profesionist, şi are cine să strîngă după invitaţi, şi, mai ales, să spele vasele - asta dacă nu s-au folosit, aşa cum e mai nou obiceiul, farfurii şi pahare din plastic. Ceilalţi, grosul, preferă să le facă în locuri publice, La Mama, sau McDonald's. În acest context, cu atît mai senzaţional mi s-a părut cînd o doamnă aparţinînd unei generaţii mai bine crescute, cu iz interbelic, prietenă de familie, ne-a invitat chiar la ea acasă, de ziua ei (deşi prezenţa unui copil destul de mic putea fi periculoasă). Şi a făcut-o după toate regulile jocului, uimindu-ne şi