De la Tel Aviv am plecat în noaptea zilei care-a început, la o aruncătură de băţ mai spre vest, cu atacul flotei (mai mult sau mai puţin) umanitare ce se-ndrepta spre Gaza. Şi în vremuri normale, plecarea de pe Aeroportul „Ben Gurion“ e sortită să te lase fără dorinţa arzătoare a întoarcerii, iar întărirea controlului de securitate n-a avut o contribuţie pozitivă la atenuarea efectului psihologic al cotrobăitului cale de două ore prin lenjeria intimă. Iar dimineaţa începuse cu un colocviu-dezbatere despre teatrul politic. Inutil să întrebi dacă există teatru în Fîşia Gaza – în cinci zile de International Exposure of Israeli Theatre, am auzit vorbindu-se arabă pe scenă doar contextual, în ultimul spectacol văzut, A Railroad to Damascus/ Road to Damascus, o piesă istorică de Hillel Mittelpunkt plasată în timpul Mandatului Britanic în Palestina, produsă de Teatrul Habimah în regia lui Ilal Ronen, în care un palestinian de treabă e trădat de secretara evreică loială, dar şantajată, şi omorît de conaţionalii lui. Chiar asupra numelui „Palestina“ planează umbre ideologice: pentru că perspectiva asupra trecutului e moderată de ideologia cîştigătoare a prezentului, Palestina aproape nu există, există Eretz Israel. „Pămîntul lui Israel“ (referinţă biblică) e, politic, un concept sionist: revendicarea Eretz Israel ca pămînt al evreilor şi restabilirea statală ca miză a autodeterminării naţionale e singura trăsătură comună tuturor ramurilor sionismului. Sionism fondat ca mişcare politică de austro-ungarul Theodor Herzl, căruia regizoarea Rina Yerushalmi i-a dedicat spectacolul omonim (Herzl), produs de Itim Theatre Ensemble. Despre îmblînzirea unei naturi (inclusiv umane) ostile, atît de diferită de cea europeană, într-un Eretz Israel recîştigat vorbea From Enemy to Lover, o adaptare de teatru fizic după Shmuel Yosef Agnon (Premiul Nobel pentru Literatură în 1966), în re