Cât timp Steaua era cu treabă prin Europa, Astra a fost un fel de chior în ţara orbilor. Din păcate pentru ea, pentru Astra, conjunctura a făcut ca ambele confruntări cu Steaua să fie programate după ce aceasta din urmă şi-a încheiat socotelile cu Europa. A putut astfel să acorde maximum de atenţie unui challenger periculos, care-şi luase suficientă viteză. Iar când steliştii au fost 100% concentraţi pe un adversar intern, diferenţa de valoare a ieşit la suprafaţă ca untdelemnul. E adevărat, Kapetanos merita roşu pentru reacţia sa la şicanele adversarului, dar permiteţi-mi să spun că e irelevant. De ce? Pentru că a fost o reacţie individuală, un episod imposibil de prevăzut, care putea foarte bine să lipsească din peisaj. Dacă îl excludem, rămâne extrem de puţin în dreptul Astrei. Sigur, uneori istoria se poate scrie şi aşa, cu o minge ridicată întâmplător la fileu, dar niciodată nu poţi să pregăteşti un meci bazându-te pe hazard. La Astra, am văzut o combinaţie ciudată de jucători foarte buni cu unii foarte slabi. Morais are pe conştiinţă primul gol, oferindu-i lui Popa o preluare cum poate acesta n-ar fi reuşit! Golul doi e deja un clasic, centrare Bourceanu din corner, reluare cu capul a unuia dintre fundaşii centrali, în cazul acesta Gardoş. Această schemă a ajuns un tipar şi, de câte ori Steaua va mai reuşi astfel de goluri, trebuie să-şi asume şi antrenorii adverşi neputinţa. Gardoş era marcat de un mijlocaş, care l-a urmărit superficial, oprindu-se cînd a pierdut prim-planul! Iar la golul trei, tot Morais îşi trage partea leului din vină... Adi Popa a preluat static, la 18 metri, iar Morais, în loc să intre în el, chiar cu riscul unui fault, s-a retras în careu, permiţându-i lui Popa să capete viteză. A fost apoi depăşit uşor, fiind dublat de Mureşan, care a scăpat centrarea printre picioare (nu e cheia fazei, se mai întâmplă!), iar celălalt fundaş centra