Există o poveste taoistă în care un bătrân herghelegiu e chemat de stăpânul său şi întrebat pe care dintre cei trei fii ai săi l-ar recomanda în locul lui, dată fiind vârsta lui înaintată. Bătrânul răspunde că nu l-ar recomanda pe niciunul dintre ei, ci pe un prieten al lui, care poate spune cu exactitudine ce cal merită cumpărat. Bogatul îl cheamă pe acel prieten şi îl trimite în recunoaştere prin ţară, să îi spună dacă descoperă vreun cal splendid. Omul pleacă şi la întoarcere spune că în satul cutare există o iapă sură nemaipomenită. Argaţii stăpânului pleacă la locul cu pricina, dar revin uimiţi: da, există un cal deosebit, dar nu e iapă, ci armăsar, şi nu sur, ci cafeniu. Foarte supărat, şeful îl cheamă pe bătrânul herghelegiu şi îi reproşează că a putut să îi recomande un asemenea individ incapabil să deosebească sexele şi culorile cailor. Auzind povestea, bătrânul se extaziază: O! Cât de departe a ajuns acest om! Cu mult dincolo de abilităţile mele! Simţul lui pentru valoare este atât de sensibil, încât nici nu mai ţine cont de detalii – trece dincolo de aparenţe. Un asemenea om e mult prea sus pentru simpla selecţie a cailor superbi. El e de folos în treburi mult mai subtile şi mai importante pentru ţară.

Acuma o fi spus el Epicur ca îşi bagă picioarele în orice acţiune care nu conţine şi plăcere, dar, culmea! există poezie excelentă şi fără filon comercial J. Acolo unde poeta nu se împiedică de detalii şi încurcă voit culorile lumii, ale vieţii.

Lemur (Cartea Românească) al Andrei Rotaru începe cu 75 de mg de nefiinţă „nu exişti, astăzi ţi-am spus; cred că eşti o întâmplare/a stărilor mele psihice; nu râde, mâine suntem scindaţi,/te iubesc, ştii uneori”. Apofatismul psihologizant, deşi jucăuş, generează o poezie de descântec şi ghioc a stărilor şi viziunilor interioare ce „seamănă cu un sindrom orgiastic-anxios”.

Construcţia poetică r