Cum naiba să nu ţi se facă silă de propria ţară, dacă trebuia să iasă un dezaxat ca Mocanu în conferinţă de presă ca lumea să afle că a fost omorât un om, iar făptaşii şi martorii - înalţi demnitari, unul ca unul - au ascuns această întâmplare nefericită?
Mi-e greaţă. De câteva zile. Nu, nu-s gravidă. Şi nici n-am mâncat ceva stricat. Mi-e silă de tot balamucul ăsta început în ajun de Crăciun pe vechi ce pare să nu se termine degrabă.
La început am crezut că dezvăluirile lui Sergiu Mocanu sunt halucinaţiile unui om bolnav de ură. Dar, din păcate, coşmarul s-a dovedit a fi realitate, o realitate în care ne bălăcim cu toţii, o mâzgă greţoasă ce ne trage pe toţi la fund.
Cum naiba să nu ţi se facă silă de propria ţară, dacă trebuia să iasă un dezaxat ca Mocanu în conferinţă de presă ca lumea să afle că a fost omorât un om, iar făptaşii şi martorii - înalţi demnitari, unul ca unul - au ascuns această întâmplare nefericită?
Cum să nu-ţi vină să vomiţi când citeşti „declaraţia“ trimisă din vacanţă de procurorul general, care, în loc să-şi prezinte public demisia cu scuzele de rigoare pentru întârzierea de două săptămâni, o face pe victima denigrată şi se burzuluieşte că „nu va permite să fie transformat în «carne de tun» în campaniile murdare ale unora“. Ce limbaj elevat, câtă „onoare şi demnitate“! Dar fără a spune clar ceea ce aştepta, de fapt, toată lumea: a fost sau nu la acea vânătoare blestemată şi de ce procuratura dirijată de el a ascuns omorul.
Nu mai contează acum dacă glonţul fatal pentru Sorin Paciu a ieşit din arma lui Valeriu Zubco, a judecătorului Gheorghe Creţu (devenit peste noapte suspectul „oficial“) sau a altui vânător. Penală e înţelegerea criminală dintre cei care au fost în Pădurea Domnească pe 23 decembrie de a îngropa în tăcere acest caz.
Cum să nu-ţi provoace silă sincerităţile întârziate ale altuia din g
