Timpul pare sa accelereze. Singura deosebire fata de nonsensul de acum cateva luni si de acum cativa ani fiind vizibilitatea. Un soi de transparenta care s-a instalat si nu mai poate fi voalata cu nimic: nici cu scenete inventate, nici cu noi calomnii bine tintite, nici cu povesti pentru copii din domenii in care, chipurile, lucrurile ar merge bine.

Numarul mult prea mare de nemultumiti e o realitate istorica. La fel de reale sunt orbirea si surzenia la falsul argumentar al aparatorilor unui la fel de fals stat de drept, care nici stat nu mai e de cativa ani buni. Oamenii din drept sunt parca pe cale sa-si indrepte sira spinarii, iar asta, da, ar fi un moment istoric. Afurisiti din multe directii si dezonorati de mult prea lunga lor tacere complice cu puterea, par sa aiba din nou o tresarire de grup pe care s-ar putea construi o solidaritate mai larga, ceva care sa semene cu un protest masiv. Or, orice e mai bun decat lume in strada – „organele” isi scuipa in san. Si atunci?

Perdantii vor sa-si tina pierzania departe cu orice pret. Dar „cu orice pret” e numai o vorba, in care „pretul” atarna greu. Linistea, obtinuta prin sfori ilegale si fortate, a ajuns sa coste nespus de scump. Intregul marasm nu e doar hidos, ci si exorbitant si alergat. O serie neagra fara pauze, cu ochii pe ceas si un numar urias, mereu crescand, de nemultumiti. Supapele se epuizeaza si ele: inmormantari, aniversari, divorturi si casatorii anulate tin din ce in ce mai putin afisul hartanit al unei actualitati din care au disparut resorturile de innoire, ce sa mai vorbim de perspectiva, scufundata de mai bine de trei ani deja.

Fara indoiala, birourile pun la cale variante – dupa bunul lor obicei, solutii „medii”, de compromis „rezonabil”, intinse pe cateva luni. Fara sa tina cont de scumpete, de acceleratie si de rizibila incercare de indreptare a spinarii, un soi de deziderat