Pepeni dulci! Pepeni proaspeți! Pepeni ieftini! Asta strigă bietul om din vârful căruței. Zic bietul pentru că timp de o săptămână n-am văzut pe nimeni să cumpere. Cât de dulci și de proapeți sunt pepenii, nu știu. Siguri însă sunt ieftini. Următorul preț sub cel la care îi vinde acum este să îi dea pur și simplu degeaba. Apare pe mijlocul drumului înainte de mijlocul zilei. Cam pe la mijlocul satului se oprește. Îl opresc de fapt vecinii mei de peste drum, care încearcă să se apere de căldură cu umbra subțire a dudului din poarta Leanăi. Leana e fata lui Marin Țeapă. Cam albă pe la tâmple și cam bunică. Ăl bătrân, tac-so, adică, s-a dus de un car de ani. Vara cel puțin trebuie să fie bine acolo unde s-a dus, că e răcoare!

Cum o fi, îmi dau eu cu inchipuitul de peste gard, ca un car cu ani să iasă în calea unui car cu pepeni pe un drum îngust de țară, neputând să treacă unul de celălalt mai departe! Cine ar avea prioritate? Dulceața ieftină a vieții vânzătorului de pepeni? Sau moartea dodora de ani și de uitare a lui Țeapă? Până la urmă eu cred că cei doi s-ar înțelege. Lui Țeapă i-ar plăcea să audă pe ce vrea să-și dea pepenii omul viu din căruța cealaltă. Pe o țigară! Un pepene pe o țigară, ăsta e prețul pe care-l cere vânzătorul. El, Țeapă, i-ar da, însă nu are. Nu prea avea nici atunci când trăia, de unde să aibă acum? Gheorghe Ulmeanu, nepotu-său, care stă la umbra dudului alături de Leana, i-ar da și el. De unde însă, că i-ar trebui și lui! D-asta l-a și oprit pe omul cu pepeni, ca să-l întrebe dacă n-are o țigară. L-a întrebat în fiecare din zilele trecute, iar răspunsul primit a fost la fel: Păi mai vindeam eu pepenii pe țigări dacă aveam? Ia un pepene, dacă vrei. Gheorghe ar lua, dacă pepenii ar fi de fumat, dar nu sunt, așa că-și pune pofta în cui. El, omul din căruță, nu! Deoarece îl văd plecând mai departe și strigând același lucru. Apr