Ne bucurăm și devenim suporteri nesperați cînd un sportiv român are o săptămînă bună. Pentru că au devenit cazuri extrem de rare.
Atît de rare încît parcă nu ne mai vine să credem că fac parte din cultura noastră sportivă. Și că aceste culturi de pe la noi se arată din ce în ce mai defrișate. De aceea poate simțim nevoia să celebrăm îndelung un moment bun. Să tragem puțin de el, ca să ne ajungă pentru mai mult timp.
Simona Halep a avut o săptămînă de vis la Roma. A trecut pe rînd de Hantuchova, Kuznețova, Radwanska, Vinci și Jankovici, toate nume răsunătoare în cercurile WTA. Să vii din calificări și să ajungi în semifinale înseamnă o construcție serioasă, muncită, cu greutate, care va fi de aici înainte o amintire superbă, dar și un semn de carte care va obliga. După care vine frica. Ne e teamă ca săptămînile excelente să nu rămînă singure și izolate în timp. Ar fi bine însă ca teama aceasta să se păstreze doar pe partea noastră de teren, nu și pe partea Simonei Halep.
Desigur, la întîlnirea din semifinale cu Serena Williams s-au schimbat lucrurile. Serena este un zid, dar victoria ei în fața Simonei nu poate fi privit drept un eșec al româncei. Este știut că Serena împarte cu larghețe în circuit seturi pe care le cîștigă cu 6-0, inclusiv și celor mai valoroase adversare, printre care și Maria Șarapova. Williams e mare și autoritară, femelă alfa cu o rachetă în mînă, dar vestea bună e că și Simona crește. Iar asta s-a văzut din plin la turneul de la Roma, de zilele trecute, mai mult ca niciodată în trecut. E ceva să știi că doar Serena Williams ți-a stat în cale. O informație care, cu trupul și sufletul folosite în mod corect, se poate transforma într-un motor important de ambiție și autodepășire și de aici înainte.
Explozia Simonei a venit însoțită de căldură. Și de simpatie. Ne e mai dragă acum și o apreciem mai mult pentru că a ieșit în f
