Să începem cu un fragment din Frînghia înflorită, dintr-un text fără titlu, cum sînt toate în acest volum-poem al lui Radu Vancu: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi:// «Dragule, în fiecare dimineaţă,/ de pe la 4-5, în pieptul meu/ un bătrîn cu ochii plesniţi// citeşte cu degete tremurătoare/ ca vocea ta de atunci/ poeme despre noi în Braille.// Şi cum citeşte el, pămîntul se luminează/ precum cerul la răsărit,/ cînd se luminează de tot// te văd aplecat deasupra sicriului,/ îmi ţii capul în palme şi strigi,/ cu faţa luminată de bucurie,trăieşte, trăieşte!,// mi-e aşa de drag să te privesc,/ te uiţi la mine cu ochii plini de speranţă/ ai unui animal crescut pentru sacrificiu.// Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie/ cum îşi face doctorul vizita prin saloane./ Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,// aşteptînd paramedicii, El trece printre morminte/ plin de importanţă, însoţit de arhangheli & serafimi/ ca de un ciopor de rezidenţi & asistente.// Iar noi, morţii, ne tînguim din sicrie/ precum un cîrd de bolnavi din patul de suferinţă,/ cerşind un diagnostic cît mai răsunător.// Chiar dacă rezidenţii & asistentele/ ne mai ocărăsc şi ne reped, El e bun/ şi răbdător şi nu se supără.// Are, ca orice doctor, un jurămînt de respectat./ Şi, cum se apleacă peste fiecare dintre noi,/ răsuflarea Lui trece prin creierele putrede// ca spirtul prin pîine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele/ şi mortu-i o cîrtiţă fluturînd năucă din aripi./ Iar cînd paramedicii îţi spun: e mort,// aici tocmai răsare un soare strălucitor/ ca primele cincizeci de vodcă/ după o noapte de cumplită fericire. [...]»“.

Textul continuă (nu mult) pînă la ghilimelele ce vor despărţi visul de realitatea la care fiul se trezeşte. Aici, versurile ulterioare sînt încă dominate de imaginarul nocturn;