Alte articole care au încins blogoSFera: Rudi Kvala, în „Sefeul, o stare“ (SRSFF, 9 iulie, 23 comentarii), zice: „Sesizăm un cerc vicios: nu scriem sefe (sau scriem puţin) pentru că nu prea avem unde să-l publicăm. Şi dacă avem, cititorii sînt prea rarefiaţi ca să amorseze o reacţie în lanţ. Nu există cerere, oferta este slabă (cantitativ şi calitativ).“ Şi apoi: „Unde este, de fapt, sefeul românesc? Unde se ascunde? De ce nu-l vedem mai agresiv pe piaţă? Ce lipseşte scriitorilor români, comparativ cu cei traduşi, ca să cucerească o piaţă nu atît de minusculă cum am fi tentaţi să credem?“, pentru a concluziona: „Puţini scriitori de sefe, puţine opere, puţine satisfacţii. Multă puţinătate în sefeul autohton.“ Cam pesimistă vederea. totuşi, unii merg înainte, fie ei excepţii sau nu. Despre excepţii spune Eddie într-un comentariu: „Singura concluzie posibilă: SF-ul românesc e o colecţie de situaţii şi personaje excepţionale, iar din excepţii nu rodeşte o piaţă viabilă, aşa cum ne-o dorim cu toţii. Sper să mă înşel, totuşi…“ Liviu Radu – „Să spunem lucrurilor pe nume“ (SRSFF, 16 iulie, 16 comentarii). Articolul începe abrupt, cu o sentinţă care doare, dar, dacă e s-o judecăm la rece, deocamdată se susţine: „1. Un autor român de literatură SF nu va reuşi aproape niciodată să scrie texte de valoarea celor americane“. Pentru că, argumentează autorul, americanii sînt profesionişti, iar ai noştri sînt amatori. Evident, se compară vîrfurile lor, care au ajuns să trăiască din scris, cu vîrfurile noastre, care nu prea au cum (referindu-ne la piaţa noastră, pentru că, altfel, reţeta e aceeaşi: de la un număr de exemplare vîndute încolo, se poate trăi din scris oriunde). Dar, „singura soluţie este să scrii ceva bun şi original, care să nu semene cu ceea ce scriu alţii“. (deşi nu e soluţia necesară şi suficientă, pentru că nu doar originalitatea nu garantează vînzările). „2