În iunie 1989 am absolvit liceul. Cei care au trecut de acest episod al vieţii îşi mai amintesc, probabil, de gustul acelui timp: dulce, pentru că majoratul promitea libertate, înţepător şi plin de teamă, pentru că se apropiau bac-ul şi apoi admiterea la facultate, amar şi umbrit de incertitudini, pentru că reuşita te îndepărta de casă, iar eşecul te trasforma într-un fraier. E ca atunci când începi să te îndrăgosteşti, iar mii de fluturi îţi zboară prin sânge şi fiecare pas de-al tău se aşterne pe nisipuri mişcătoare. E un timp dulce-amar...
Ţineam discursuri la liceu, în faţa colegilor, şi le citeam de pe coli de hârtie rupte din caiet şi scrise cu stiloul. Unul verde, chinezesc, cu o săgeată subţire şi aurie în capăt. Le recitesc şi aud zgomotul peniţei zgâriind hârtia. Mă întorc acolo, în clasa de la etajul I al liceului, în a treia bancă de pe rândul de la uşă. De pupitrul în care am o mapă gri, din vinilin, mi se lovesc genunchii. Nu mai port bentiţă pe cap, iar pe sub sarafanul negru şi lalâu mi-am pus un tricou în locul cămăşii bleu, cu mânecă scurtă. Ştiu că, dacă mă vede directoarea-dictatoarea, risc cel puţin un dos de palmă după ceafă. Îmi asum riscul. Sunt ultimele zile din ultimul trimestru al ultimului an de liceu...
Stimaţi colegi, dragi tovarăşi profesori şi venerată asistenţă. Am să mă străduiesc, în limita amintirilor şi cunoştinţelor, să vă demostrez că anii de liceu, de o frumuseţe tulburătoare şi inegalabilă, rămân unici în viaţa fiecăruia.
Pentru că sunt anii primelor întrebări, certitudini şi emoţii. Şi pentru că de ei te legă aduceri-aminte frumoase sau mai puţin frumoase: prima notă mare la chimie (şi ultima, de altfel), 3-ul firav la rubrica Fizicii în catalog, grămezile incomensurabile de porumb de la practica agricolă, prima ţigară fumată în căuşul palmei, foamea şi starea de semi-leşin dup
