Fecioara este, azi, un personaj literar. Aproape in exclusivitate un personaj literar, cu radacini in vremurile indepartate si asezate, cand modelul mai putea fi gasit si in realitate. Romanticii, dar nu numai ei, au cultivat imaginea unei „donna angelicata", musai virgina, caci altfel perspectiva s-ar fi mutat intr-un realism stramt si brutal. Si folclorul nostru tot astfel o infatiseaza pe tanara nubila, cu onoarea nepatata, neintinata, pura precum un crin.
Este o considerabila doza de idealism in astfel de proiectii, caci, sa recunoastem, intotdeauna barbatul si-a dorit, poate dintr-o irepresibila pornire posesiva sau pur si simplu din orgoliu, o femeie care sa-i apartina in exclusivitate. Inocentei soatei i-ar corespunde, intru echilibru, experienta masculului invartosat.
Cam asta e teoria. Cum stam cu practica vom cauta sa deslusim recitind unele dintre epigramele lui Al. O. Teodoreanu, cunoscut sub numele, devenit aproape marca inregistrata, de Pastorel.
Un cunoscut catren da in vileag neostoita melancolie a cavalerului doritor de muze intangibile (mereu barbatii au tanjit dupa astfel de inselatoare amagiri), pe care confruntarea (statistica, la nevoie) cu proza realitatii il determina sa se abandoneze unui regret probabil nu exclusiv retoric. Suflet de poet, deh! Iata strofa cu pricina: "Fata mare, floare-a vietii,/ Intr-un veac in devenire/ Te mai au in amintire/ Mitocanii si poetii". O fi, nu neg, si o nuanta ironica aici, dar ea este una trista, nostalgica si nu face decat sa sanctioneze emanciparea feminina. Noua, sarmanilor visatori vetusti, ce ne mai ramane, azi, spre compensatie, dat fiind ca veacul s-a incheiat si a indepartat decis morala straveche dintre grabitele-i cutume? Probabil „suavul suspin", vorba unui pricepator amic…
In ciuda cavalerismului pe care l-a ilustrat, la modul sau boem, intreaga viata, Pastore