Zilele trecute, a apărut, pe blogul adevărul.ro, o scrisoare deschisă către mine, compusă de un domn pe nume Vasile Nanea. Ulterior, am aflat că nu e vorba de un forumist oarecare, ci de un blogger foarte activ, prezent adesea, prin articole ample, pe paginile, deja foarte aglomerate, ale site-ului la care am onoarea să colaborez eu însumi.
În rezumat, dl. Nanea spune două lucruri: îmi dă o „înaltă apreciere” ( e jargonul care pare să-i fie cel mai accesibil), dar nu mă iartă pentru absenţa mea de la tîrgul de carte de la Paris. Într-un anumit sens, textul cu pricina m-a deprimat în suficientă măsură, ca să simt nevoia unor rapide comentarii.
1. Dl. Nanea mă îndeamnă, cu o flatantă generozitate, să nu mai stau pe margine, să mă gîndesc mai mult la ţară, să dau, împreună cu alţi români valoroşi, ceva din „prinosul minţii” „salvării” României, mereu „zdrenţuită, uitată în ploaie”. România, spune Domnia Sa, poate fi salvată numai de „intelectualii ei, uniţi în cuget şi simţiri”. Mi se cere lăcrămos „să pun de-un partid” mîntuitor şi mi se face şi o posibilă listă de „români curaţi” care să treacă la treabă. Printre ei, Florin Piersic, Nadia Comăneci, Dan Puric, Gheorghe Zamfir, Angela Gheorghiu, Constantin Giurescu (dl. Nanea a vrut, desigur, să spună, Dinu Giurescu), Radu Beligan, Grigore Leşe etc.
Nu pun la îndoială bunele intenţii ale dlui Nanea. Şi nu mă grăbesc să-i reamintesc că, în ce mă priveşte, n-am prea stat deoparte pînă prin 2005. Mi-am cîştigat, cred, dreptul de a mă retrage. Dl. Nanea are, totuşi, o imagine stranie şi despre politică, şi despre cultură. În genere, treaba „intelectualilor” nu e, neapărat, să facă politică şi să cosmetizeze „imaginea patriei”. Nici Goethe, nici Victor Hugo, nici Shakespeare n-au scris ca să înfrumuseţeze portretul ţărilor lor. Că ţările lor s-au revendicat, adesea, de la valoarea lor e altceva. Şi este meri