„Viaţa creştinilor din cetăţi şi a monahilor din mănăstiri este un permanent urcuş către Înviere. Treaptă cu treaptă ne străduim să urcăm pentru a-L întâlni la capătul acestei călătorii duhovniceşti pe Domnul Hristos care ne aşteaptă cu bunăvoinţă, aşa cum Îl reprezintă o celebră pictură, aplecat peste capătul Scării, cu mâna întinsă către cel care prin nevoinţă merge întru bucuria Domnului său”.

M-am apucat să citesc în aceste zile de sărbătoare o carte care aştepta de ceva mai multă vreme pe masa mea de lucru, intitulată „Dincolo de cuvinte” (Ed. Basilica, Bucureşti, 2010), al cărei autor este Arhim. Timotei Aioanei. Născut pe meleagurile sucevene, în apropierea Fălticeniului, autorul are în scriitura sa mici inflexiuni din stilul lui Sadoveanu. Fiind cea de-a treia carte, după alte două volume similare – „Potrete în cuvinte” (Ed. Trinitas, 2007) şi „Lumina din viaţa oamenilor” (Ed. Cuvântul Vieţii) – şi prezentul volum adună o serie de articole şi amintiri de suflet publicate de această dată în „Ziarul Lumina” şi în „Lumina de Duminică”. De pildă, pasajul citat mai sus (p. 369) face parte dintr-un material dedicat slujitorilor români la locurile sfinte de la Ierusalim a căror misiune n-a fost nicicând uşoară. Căci, aşa cum precizează autorul, mai ales în ultimii ani „a existat o împotrivire faţă de iniţiativele de zidire şi înnoire care s-au făcut.” Cu toate acestea, se constată, „de la ctitoriile patriarhului Miron Cristea, la cele din anii 1995 până în prezent, lucrările au cunoscut o amploare fără precedent” (p. 372).

Talentul de scriitor al Arhim. Timotei Aioanei te aduce mai aproape de trebile bisericeşti despre care autorul vorbeşte în cunoştinţă de cauză datorită parcursului său personal mai întîi la Mitropolia din Iaşi, astăzi fiind Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Limbajul de lemn „popesc” de care poate fi acuzată o mare pa