„Armis arma irritantur” spunea Plinius cel Tânăr al său Panegyricus şi iată câtă dreptate are şi acum. Nu încetăm să scoatem armele şi, în acelaşi timp, ne ducem instantaneu la propiul Zid al plângerii, construit din timp pentru asemenea ocazii, pentru a ne plânge de milă.

Dacă ar fi numai atât, nici o problemă, aşa au făcut şi alţii cu succese notabile în ultimii 2000 de ani. Ce avem noi în plus este, patima enormă cu care ne ducem la Zidul Plângerii pe care l-am construit nu acasă la noi, ar fi fost banal, ci la porţile stăpânilor vremelnici ai acestei naţii, cei care aveau odată sau au acum cea mai importantă calitate pe care am ştiut vreodată s-o recunoaştem: datul de firman.

Puterea de la noi n-a fost niciodată decât trecătoare şi de aceea, cu temliile nu pe piatră, ci pe noroiul de pe marginea Dâmboviţei naţionale, a avut nevoie mereu de o relaţie de credibilizare exterioară, de un stăpân care să dea sau să ia puterea şi să spună ce este bine sau rău.

A fost mai întâi pâra, delaţiunea, bacşişul şi umilinţa la Stambul. Acum totul, exact la fel, la uşile cui vrea să asculte la Bruxelles. Cu aceeaşi ură grea, nepotolită, cu aceeaşi neostoită duşmănie faţă de cel care nu poate fi adversar politic ci doar duşman căruia trebuie să- retezi capul, lui şi întregii sale familii, asta ca să fii sigur...

Nu este săptămână lăsată de la Dumnezeu fără ca România să nu fie prezentă la Bruxelles sau Strasbourg cu un scandal. Întrerupem orice discuţie despre marile jocuri, nu ne interesează nici acordurile bugetare, fondurile structurale, politica de apărare şi securitate comună, politica energetică, iniţiativele revoluţionare de pe piaţa unică. Nu vrem decât un singur lucru: să exportăm mizeria groasă de acasă şi să ducem o adevărată politică de demascare a adversarilor interni.

Dacă nu ne reuşeşte nimic altceva, atunci măcar asta ştiu