După 19 ani, las scrisul. O fac pentru a mă proteja de eroziune
Am semnat primul material în presa scrisă în octombrie 1991, la meciul cu Scoţia. Am bătut cu 1-0, Hagi a marcat din penalty, iar eu am făcut un reportăjel de atmosferă, din mijlocul suporterilor scoţieni, rupţi de conţinutul sticlelor pătrate din buzunare. Îmi luasem de acasă, într-o geantă, ditamai radiocasetofonul cu baterii R6, să le înegistrez reacţiile. Am stat în peluza din spatele porţii în care a marcat Gică. Scoţienii au spus fuck şi cam atît.
A doua zi am dat fuga la chioşc să văd dacă mi-a apărut textul. Am răsfoit febril săptămînalul “Fotbal plus”, unde debutam. Da, undeva, într-un colţ, era o ştire, semnată de mine. Că scoţienii au înjurat. Pentru asta mă cărasem prin tramvai cu casetofonul în spate!
Fotbal Plus, Sportul românesc (să trăiţi, nea Mitică Dragomir, că ne-aţi dat serviciu în centru), ProSport (ave, Tolo, vorba lui Traian Ungureanu, dacă nu-ţi venea ideea, mai stăteam cîţiva ani în plumb, în Brezoianu), în fine, Gazeta Sporturilor. Plus televiziuni, plus comentarii de meciuri, la care recunosc că nu mă prea pricep, plus sute de studiouri de noapte cu Marcel Puşcaş, Radu, Sile, Emil, Cosmin, Bogdan. Prietenii, ani alături.
De aproape 18 ani sînt în aceeaşi echipă. Cu Ovidiu Ioaniţoaia, pe care l-am sunat ieri cu strîngere de inimă să-i spun că plec. Cu Andrei Vochin, cu Cristi Geambaşu, cu care cred că am petrecut mai multe ceasuri împreună decît cu nevastă-mea. O am pe Maria în faţă, pe Emil Mierlă în stînga. Am început să par un orb care merge prin viaţă şi prin carieră fără să se mai uite, pentru că ştie locurile la perfecţie.
Riscurile continuităţii
Despre continuitate se vorbeşte mereu cu silabe de aur. E o virtute, fără îndoială. Cînd eşti virtuos, rişti însă să devii uzat. Presa e un domeniu care toacă. Ar trebui să fii tot timpul proasp
