În deschiderea Scrisorii din Septembrie 1880, Ghergani, rostuită sub titlul „Din timpul zaverei“, Ion Ghica se plânge de absenţa mărturiilor convingătoare asupra întâmplărilor şi evenimentelor din prezentul său, documente care să lase posterităţii imaginea unui timp şi a unor oameni.

După fixarea Monitorului ca sursă de informare, prozatorul ia în calcul ziarele vremii, respinse însă de îndată, pentru motive socotite de el temeinice:

„(...) iar ziarele, unele sunt albe şi altele roşii (conservatoare sau liberale, împărţite, aşadar, pe grupări politice-n.n.) unele înjură ce celelalte laudă şi vivecersa. Tot ce este bun, frumos, patriotic şi sublim pentru unele este rău, ruşinos şi infernal pentru celelalte. Spune-mi dacă atunci când le-ai citit pe toate mai ştii ce să crezi despre oamenii care i-ai văzut sau despre evenimentele la care ai asistat?! După unele, omul sau faptul despre care vorbeşte este un om de geniu, un patriot model, un cetăţean mare, o virtute, faptele lui-sublime; după altele, nu e decît un prost, un trădător, un mizerabil“.

Presa vremii lui Ghica, nu alta decât cea a vremii lui Caragiale, mai are o justificare pentru această tendenţiozitate absolută în abordarea scenei româneşti, dictată de situarea pe baricade de partid.

Pînă la apariţia Universului, ziarele din România lui Carol I sînt toate proprietăţi ale unor politician, de regulă, publicişti sau dedulciţi la scris. Surprinderea faptelor nu intră în aria lor de preocupări. Altfel spus, din presa vremii lui Carol I nu vei afla ştiri despre ce s-a întîmplat, ci opinii despre întîmplări cunoscute doar de autor. Caragiale a ironizat crunt partizanatul presei în Temă cu variaţiuni, proză în care nu întîmplător ştirea obiectivă-tema-e luată din Universul, recunoscut ca publicaţie credincioasă realităţii.

Era eficientă manipularea prin opinia tendenţioasă asupra faptulu