Mircea Cărtărescu: „Băsescu ar fi trebuit să piardă, era scris în stele. Geoană ar fi trebuit să câştige. Toţi am crezut asta în cele din urmă, intimidaţi de enormitatea puterii celorlalţi. Dar a fost viceversa, şi asta e tot ce contează”.
Scriam acum câtva timp că numai o minune l-ar mai putea aduce pe Traian Băsescu din nou în postul de preşedinte al României.
Mărturisesc că nu am crezut nicio clipă în şansele lui. Când sondajele la ieşirea de la urne arătau diferenţe serioase între Geoană şi, pe locul al doilea, Băsescu, când am urmărit stupefianta, indecenta scenă a bucuriei supreme a „învingătorilor” de seară, crai ce aveau să apună curând, am simţit obida înfrângerii ca de fiecare dată când ticăloşii au triumfat în politica românească.
Nu e prima oară şi n-o să fie nici ultima, mi-am spus, când voi avea parte de această amărăciune, această umilinţă neputincioasă. Resemnat, m-am gândit ca de atâtea ori: nu-i nimic, vom trăi şi noi pe lângă ei.
Două treimi din viaţă mi le-am pierdut sub Ceauşescu, doisprezece ani am supravieţuit sub Iliescu, o să o duc cum o s-o duc şi sub Geoană. Iar, dacă nu se va putea, drumul bejaniei mi-e oricând deschis.
Mai rău era că în următoarele zile aveam să fac faţă triumfului deşănţat al generalilor marii armade, rânjetelor de satisfacţie ale proprietarilor acestei ţări, exuberanţei mediilor care de doi ani încoace au aruncat cu ouă stricate, concertat, asupra unui singur om.
Cei mai venali oameni ai acestei ţări aveau să se bată pe umeri, felicitându-se că au scăpat de singurul ins care li se pusese împotrivă.
Nu-mi făceam iluzii: aveam să fiu pus la zid alături de ceilalţi intelectuali care l-au sprijinit pe „tiran”, în huiduielile galeriei. Amicii mei care s-au înjosit (incredibil şi impardonabil) să voteze cu Geoană aveau să poarte zâmbe
