Săptămîna trecută, cunoscutul scriitor și eseist francez Pascal Bruckner a fost prezent la București, cu ocazia lansării cărții saleParadoxul iubirii (Editura Trei, 2011, traducere de Irina Mavrodin)/Le paradoxe amoureux (Grasset, 2009), dar și a reeditării a două romane ale sale, Luni de fiere/Lunes de fiel, respectiv Hoții de frumusețe/Les voleurs de beauté, ca parte a unui proiect editorial realizat de Editura Trei în colaborare cu Gazeta Sporturilor. Miercuri, 27 iulie, chiar înainte de lansarea Paradoxului iubirii la Librăria Cărturești Verona (arhiplină), am realizat un scurt interviu cu scriitorul francez. La începutul cărții dvs. Paradoxul iubirii/Le Paradoxe amoureux, evocați cîteva elemente biografice: Parisul la începutul anilor ’70,rive gauche, cartierul Mouffetard, grădinița la care vă duceați fiul în fiecare zi. În ce raport se află – în acest eseu despre paradoxurile iubirii, care pleacă de la generația lui mai ’68 și evoluția ei ulterioară, de la boemi la burghezi („les bobos“) – biograficul și analiza teoretică, generală? Într-adevăr, cartea aceasta reprezintă un fel de bilanț a ceea ce s-a petrecut în domeniul iubirii, din anii ’60 încoace. E un soi de autocritică, ce consemnează atît aspectele pozitive, cît și pe cele negative. În carte există în mod sistematic mici secvențe încadrate, marcate printr-un chenar: e vorba oare de articole jurnalistice deja publicate și reluate în carte? Nu, întregul text este inedit, iar aceste secvențe încadrate – pe care le practic, de altfel, în eseurile mele – se află cumva în același timp în interiorul și în afara cărții propriu-zise. Sînt ca niște antracte, care ies din zona reflecției teoretice, fiind mai literare. E un tip de structură pe care am practicat-o începînd cu Le nouveau désordre amoureux/Noua dezordine amoroasă (1977) în toate eseurile mele. Dacă vreți, „paradoxul amoros“ se află deja în rom