Marţi, 8 aprilie, în Zimbabwe încă nu fuseseră publicate rezultatele alegerilor ţinute pe 29 martie: pentru a evita un al doilea tur, cîştigătorul ar fi trebuit să obţină peste 50% din voturile exprimate, dar conducătorul ţării din 1980, Robert Mugabe, nu e sigur că le are. Ziarele locale publică datele neoficiale: 48% pentru Morgan Tsvangirai, rivalul lui Mugabe, liderul Mişcării pentru schimbări democratice (MDC), şi 43% pentru acesta din urmă, liderul partidului Zanu-PF. Probabil că aceste cifre sînt foarte aproape de un adevăr verificat şi de ceea ce spun moderatorii internaţionali care au supravegheat procesul electoral, altfel nu se explică de ce puterea nu publică nişte cifre convenabile. Printr-un joc complicat şi cu ajutorul unor manevre politice la marginea legalităţii, sarcina publicării rezultatelor revine Înaltei Curţi de Justiţie. Înalta Curte tace. Nu numără, se gîndeşte.
Robert Mugabe, 84 de ani, a reuşit să transforme fosta colonie britanică bogată şi relativ înfloritoare într-o ţară permanent în criză: o inflaţie atingînd de la o zi la alta aiuritoarea cifră de 100.000%; penuria de hrană şi de combustibil i-a gonit pe cei care ar mai fi putut prin muncă şi iniţiativă să redreseze situaţia. După ce au dansat şi au cîntat, noii proprietari nu s-au priceput să continue o activitate economică eficientă. Programul de dezvoltare urbană, pus în practică de preşedintele Mugabe, a avut rezultate la fel de dezastruoase: în 2005, dărîmarea mahalalelor a lăsat în stradă, conform unor calcule făcute de ONU, 700.000 de oameni. Cu această ocazie, au rămas şi fără serviciu. Considerat mult timp un erou al războiului de independenţă, Mugabe şi-a folosit aura eroică pentru a instala o putere imposibil de contestat, antioccidentală, intolerantă faţă de disidenţă şi opoziţie. Faptele lui revoluţionare au fost însoţite de brutale acţiuni poliţieneşti, de atro