În 1942, scriitoarea Rosie Goldschmidt Waldeck scria o carte despre noi românii, numită „Athenee Palace”. Timp de un an ea a fost corespondent al săptămânalului „Newsweek” la Bucureşti. Experienţă care va sta la baza romanului-reportaj, şi care atinge toate punctele fierbinţi ai acelor ani nebuni: ’40 ,’41,’42.
Pe capul Bucureştilor a fost marele cutremur din 1940, misiunea legionară, ocupaţia germană, războiul.
Rosie Goldschmidt Waldeck scrie în epilogul cărţii: „Am părăsit Athenee Palace la sfârşitul lunii ianuarie 1941, crezând că acea cucerire fără vărsare de sânge a României era desăvârşită. Neinspirată cum era diplomaţia germană în România a produs rezultatul dorit: Bucureştiul, ultima Capitală de strălucire internaţională pe continentul european, nu mai era un loc de popas pentru trupele germane. Vântul din stepele ruseşti sufla aspru în ziua în care mă duceam la gara din Bucureşti şi un strat de zăpadă acoperea pământul, foarte albă şi foarte pură. Era dimineaţa devreme şi uitându-mă în urma mea am văzut crăpătura care creştea faţada albă a hotelului, amintire de la cutremur, vizibilă ca o cicatrice pe faţa unui om dormind. Această cicatrice nu atacase structura Athenee Palace-ului, îi marcase doar albeaţa şi părea să se potrivească acum cu impresia ceva mai puternică pe care o păstram despre România după aceste şapte luni cât am stat în România.
Indestructibilitatea acestui popor îngăduitor, realist, fatalist aşezat de soartă la graniţa dintre Orient şi Occident, 2000 de ani de aspră stăpânire venetică, de invazii barbare, de cuceritori lacomi, de domni răi, de holeră, de cutremure, au dat românilor sentimentul semeţ al calităţii temporare şi trecătoare a lucrurilor. În România nimeni nu se plângea de «sfârşitul civilizaţiei», numai pentru că Hitler a încercat să întemeieze un imperiu de 1.000 de ani. Un popor care a văzut veni