După cheltuieli bugetare sporite în anii de boom, avem parte de tăieri de cheltuieli în faza recesiunii. Deşi ar fi fost normal ca deficitul bugetar să fi fost restrâns cât s-ar fi putut de mult în vremea în care România avea creştere economică mare. Sau chiar să fi avut excedente. Fiindcă un PIB tot mai mare aducea resurse mai multe. Mai ales că, în mod legic, economia se mişcă ciclic… şi după ani de creştere de obicei vine un ciclu de descreştere. Cum, de altfel, s-a şi întâmplat.
Nouă ani de creştere economică necontenită au fost, pentru România, o şansă. Cum o şansă a fost şi faptul că, începând cu anul 2000, mizând pe o inflaţie calmă şi pe o politică monetară anticiclică, bugetul n-a fost supus unor presiuni cărora să nu le fi putut face faţă. Dar logica electorală şi populismul au învins logica economică. Cheltuielile bugetare au urmat cursul ciclului economic: în sus. După saltul excesiv al deficitului intern, în toamna lui 2008, a urmat reculul PIB-ului, în 2009 şi în 2010. Fapt inevitabil, căci criza globală forţase deja, la cumpăna dintre 2008 şi 2009, intrarea în România. Şi au început să vină prea puţini bani la buget. Fiindcă s-au redus, în serie, veniturile bugetare obţinute din trei surse importante: impozitele pe salarii, impozitele pe profit şi taxa pe valoarea adăugată. Dar nici după creşterea TVA cu cinci puncte procentuale nu se adună veniturile scontate. Investiţiile s-au restrâns şi ele. Multe companii româneşti fie că au ajuns la cote extrem de mici de profitabilitate, fie s-au situat sub pragul rentabilităţii.
În timpul boom-ului din perioada 2003-2008, România a beneficiat de un tandem, o combinaţie fericită între creşterea economiei şi dezinflaţie. Din nefericire însă, economia a fost dominată de un dezechilibru puternic între creşterea cererii de consum pe toate planurile - de la limuzine şi case până la bunuri curente - ş
