O definiţie posibilă a persoanei animate de „spirit public“ indică devotamentul respectivului faţă de sfera publică, interesul faţă de binele comunităţii. În cultura noastră, spiritul public a intrat în atenţie, ca subiect de cercetare expresă, odată cu Pompiliu Eliade (1869 - 1914) şi tentativa lui de a înţelege cum a influenţat cultura franceză spiritul critic românesc modern. În teza lui susţinută la Sorbona, în 1898, Influenţa franceză asupra spiritului critic în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, chestiunea spiritului public este una centrală. Alexandru Duţu socoteşte însă că la Pompiliu Eliade formula are o accepţiune prea vagă, istoricul vorbind despre „opinii şi sentimente împărtăşite de un popor“. Greşeala ar fi, după Duţu, că formularea este utilizată ca atare, „fără să delimiteze nivelele de cultură, fiecare în parte cu profunda lui originalitate, şi nivelele temporale, adică opiniile şi sentimentele transmise de la o generaţie la alta, alături de opiniile şi sentimentele formate sub impulsul noilor realităţi“. După acelaşi istoric, „aşa cum îl înţelegem noi azi, spiritul public îmbrăţişează atitudinile, stările de spirit, stările afective, aşa cum apar ele în viaţa colectivă; acest spirit public este într-o permanentă interferenţă cu spiritul intim al unei colectivităţi, dar nu-l acoperă şi de aceea nu pot fi abordate aspecte ale vieţii intime şi ale convingerilor celor mai profunde cu metodele de lucru ale analistului spiritului public. Cu alte cuvinte, cercetarea curentelor de opinie, a formării atitudinilor colective, a clişeelor mentale şi a miturilor are în vedere o sumă de documente şi de manifestări, în timp ce studiul atitudinii faţă de moarte sau de dragoste porneşte de la alte manifestări şi este întreprins cu alte metode“. Suprapunerea acestor metode conduce la formularea unor con