Recuperat, într-o anume măsură, de regimul comunist, încă de la sfârşitul deceniului al şaselea, Ion Agârbiceanu este, totuşi, cunoscut astăzi aproape exclusiv în ipostaza de prozator laic, autor al unor povestiri şi romane ce s-au dorit a fi fresce ale vieţii cotidiene din Apuseni.
Victimă a interzicerii, de către acelaşi regim comunist, a Bisericii Române Unite cu Roma – şi, evident, a refuzului lui Agârbiceanu de a abjura –, literatura lui de inspiraţie direct sau indirect creştină nu a mai fost niciodată reeditată după 1948. Nici exegeza nu a străbătut-o, tot din motive de cenzură. Consecinţele acestei ocultări asupra receptării operei laice a părintelui Agârbiceanu sunt mai mari decât am putea crede. Orator bisericesc, autor de omilii şi cuvinte de învăţătură, de comentarii biblice şi de istorioare moral-creştine, scriitorul religios a întreţinut relaţii complexe cu cel laic. Din păcate, deşi, în general, istoria literară a vorbit despre el ca despre un prozator „cu tendinţă” (moralizatoare, se-nţelege), ezitând din acest motiv să-l valideze ca mare scriitor, o reală cercetare a tematicii moral-creştine în proza sa laică lipseşte, tocmai din cauza ocultării literaturii sale religioase şi a vacuumului editorial de câteva decenii, de care vorbeam.
Acest vacuum şi-a propus să îl umple cercetătoarea Cornelia Lucia Frişan, care, împreună cu Ion Buzaşi, a început în 2004 o ediţie a scrierilor creştine publicate de Ion Agârbiceanu, ajunsă la cel de-al treilea volum. Prefaţat de Ion Buzaşi, volumul conţine patru lucrări, şi anume Luncuşoara în Păresemi (1920), Pustnicul şi ucenicul său (1938), Despre minuni (1939) şi, în sfârşit, Din pildele Domnului (1939). Cum ediţia nu pare a fi una cu profil filologic, ci teologic, ordinea cronologică nu este respectată, în favoarea, bănuiesc, a raţiunilor teologice.
Ca toţi cei mai apropiaţi
