Citesc: "...orice poet adevărat este în mod necesar un critic de prim ordin" (I, 1335). Ezit un moment. Puţin îmi pasă, în fond. Azi noapte, pe la trei, mă certam în vis cu nu ştiu să spun cine şi cearta m-a trezit. N-am mai putut să adorm. Seara se anunţase că guvernul a cedat, iar, la presiunea unor grevişti. Nu se vor alege cu nimic. În câteva săptămâni, banii primiţi se resorb în inflaţie. Încurajaţi de "succes", alţii se vor repezi să ceară. Lucrurile se vor strica şi mai rău. Şi nu e nimic de făcut. E un strat gros de prostie dincolo de care dai de om. Omul care vrea să trăiască şi nu poţi să-l ajuţi. Se agaţă de tine ca înecatul şi te trage la fund.
Prin urmare, puţin îmi pasă în momentul acesta cum e poetul adevărat. Numai aşa, ca să fie: poetul este, dar numai pe lungimea lui de undă, un cititor mai bun decât criticul profesionist. De aceea, îi şi dispreţuieşte pe critici. Instrumentul lui de lectură e mai fin. Că acest cititor bun e şi un critic de prim ordin, nu se poate garanta. Există momente ale poeziei, când, ca Valéry, poetul ştie să se explice şi altele când i-ar fi fatal. Să ni-l închipuim pe Bacovia nemaităcând din gură despre ce şi cum.
Iar acum, îmi amintesc. Am făcut două feluri de semne. Unele, ca de rândul ăsta, trimit la Cioran. Într-adevăr: Cioran nu putea să-i sufere pe poeţii prea ştiutori. Ca atare, nici pe Valéry.
"Ce Spaimă! Să cobori în Timp!" (I, 299). Nu, nu sunt cuvinte din La Chute dans le temps. A gândi liber, cu propriul tău cap, înseamnă, cel mai adesea, să repeţi ce au spus alţii înaintea ta. Eşti nevoit atunci ca, măcar, să ai stil. Prin urmare: nu mai cobori, ci cazi în timp.
*
"Ceea ce nu există - este profundul a ceea ce există" (II, 735). Frază care suportă două lecturi. Una metafizică (Dumnezeu nu există; El este) şi una profund sceptică, mai aproape de spiritul lui Valéry ş
