România are o campioană mondială la gimnastică. O cheamă Ana Porgras şi dacă, până acum, numele ei nu era atât de popular, de-acum înainte ar trebui să fie. Nu neapărat pentru că este campioană mondială - deşi să fii cea mai bună din lume este o realizare cu care puţini se pot lăuda - ci pentru că a ajuns acolo (pe podium, pe cea mai de sus treaptă) într-un mod care pentru cei mai mulţi pare de modă veche: muncind.
Ei bine, da! Ana Porgras este campioană mondială pentru că de la patru ani şi câteva luni munceşte. Nu merge în fabrică şi nici nu se trezeşte cu noaptea în cap să plece la sapă. Dar munceşte. În sală, unde se antrenează ca un salahor. Multe ore pe zi, aproape 365 de zile pe an. Pentru că cine are câteva cunoştinţe elementare despre gimnastică ştie că altfel nu se poate. Cu siguranţă că ea a repetat exerciţiul de la bârnă de mii de ori. Nouă, aşezaţi confortabil în fotoliile moi din faţa ecranelor, ni s-a părut că a evoluat senzaţional. Ea se aştepta să fie urecheată. A făcut câteva greşeli iar Mariana Bitang a văzut asta. Şi în sport, la nivelul la care se concurează, greşelile costă.
Mondialele sunt o dată la doi ani, Olimpiadele chiar mai rar: una la fiecare patru ani, puţini gimnaşti se pot lăuda că au participat la două Olimpiade şi şi mai puţini se pot lăuda că au luat medalii la două Olimpiade. Aşa că este bine să profiţi de fiecare şansă. Iar Ana Porgras asta a făcut. Este campioană mondială pentru că a muncit. După concurs, într-un moment în care ştia că şi-a făcut treaba, a fost întrebată cum crede că îi va schimba viaţa medalia de aur. Iar răspunsul Anei, poate şocant pentru unii, dar perfect normal pentru cei care ştiu cine sunt Octavian Belu şi Mariana Bitang, şi cum au dus ei gimnastica românească atât de sus, a venit rapid: "Trebuie să muncesc mai mult".
România are o campioană mondială la gimnastică. O cheamă Ana Porgras
