După ce am citit şi acest al doilea volum din seria “Pagini din diplomaţia României”(*) – având, ca şi primul, deviza “semper fidelis patriae”- remarc un fapt suprinzător. Din a doua parte a anilor '60, România a avut o politică externă curajoasă şi realistă, fiind considerată “copilul teribil” al lagărului socialist. Succesele politicii externe româneşti se leagă de constanţa şi predictibilitatea sa, atribute care, în mare măsură, lipseau politicii interne. Faţă în faţă cu condiţia de spectator marginal la marile demersuri politice şi diplomatice din zilele noastre, în care ne-am plasat sau/şi am fost plasaţi, o asemenea constatare nu poate decât să stârnească amare încheieri.
Retraşi din tranşeele diplomaţiei active, după ce şi-au onorat în chip remarcabil statutul, autorii textelor cuprinse în carte au socotit de datoria lor să readucă în actualitate idei şi demersuri ale căror învăţăminte pot fi de folos mai tinerilor confraţi. Lucru mărturisit de către Preşedintele Asociaţiei, prof.univ.dr. Ion M.Anghel: ”Oricât de modestă ar putea fi această contribuţie la strângerea de mărturii despre existenţa României ca stat membru al comunităţii internaţionale şi despre manifestările ei în viaţa internaţională, noi ne considerăm totuşi onoraţi că putem să o oferim şi şi nu vom ezita să continuăm cee ce ce cu fervoare, demnitate şi responsabilitate am început să scriem despre vremea când ne simţeam mândri şi o spuneam răspicat că suntem români.” (sublinierea autorului n.n.)
Întărind ideea, într-un text cu un titlu ales nu fără tâlc, ”Ministerul de externe… la trecut” - Constatin Ene scrie: ”Nu poţi avea diplomaţi dacă nu ai politică externă. Şi nu poţi avea diplomaţi dacă nu dispui de un minister de externe.” Remarcând: ”Erau anii în care, în condiţiile ”Războiului Rece”, Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţiile sale, ca şi alte numeroase organizaţii inte