Pentru unii, se pare că nu. S-a cultivat în aceşti ultimi ani o asemenea dezbinare între cetăţenii României, încît falia apare acum ca una între două continente. Aş spune chiar mai mult – ca între doi poli. Ceea ce se remarcă foarte uşor este distanţa. Vechi prietenii, unele dăinuind încă din vremea în care trăiam pe Aisbergul Ceauşescu, s-au destrămat; sînt certuri în familie, în partide, în şi între ONG-uri, presa este divizată, practic tot ce mişcă în ţară, tot ce are voce, minte sau condei sapă tranşee. Am văzut şi, mai mult, am simţit eu însumi această frontieră. Nu ştiu dacă Maica Domnului sau străvechi lăcaşuri ale credinţei şi neamului nostru au vreo legătură cu preşedintele Traian Băsescu, dar cînd mi s-a refuzat să mai public reportaje pe teme religioase pentru că, aşa cum mi s-a spus, colectivul redacţional nu este de acord cu opiniile mele politice, nu m-am simţit prea bine; apoi, o carte despre căutarea (şi găsirea) celor ucişi de Securitate mi-a fost refuzată de o editură bine-cunoscută din acelaşi motiv. Nu doar că toată lumea s-a împărţit într-o bătălie fără de sfîrşit, dar m-am simţit în acele momente aşa: că ar trebui să scriu cu două mîini, dirijate de două felii separate de creier – dacă mai vreau să fiu publicat. Şi m-am gîndit, iertată să îmi fie asocierea, la Osip Mandelştam, care scria într-un lagăr siberian, pe butuci de lemn, poezii cu creionul chimic. Sub acelaşi cer din care nu mai plouă nici măcar o lacrimă şi numai din ce în ce mai rar cîte un hohot de rîs. Dar nu am de ce să fiu trist. Pe Titanicul Băsescu nu mai răsună de mult muzica în sala de bal. E o aşteptare febrilă, uneori presărată cu accese de furie ale celor care mai cred în căpitan şi în salvarea care va veni, ca prin minune. Într-o altă parte a sălii, oamenii s-au adunat şi se îndreaptă şuşotind spre bărcile de salvare. Viaţa fără Băsescu este pentru unii un nonsens,