În 1993, ministrul rus de Externe Andrei Kozîrev vizita Varșovia. Discuțiile avute atunci cu ministrul polonez de Externe Krzysztof Skubiszewski s-au concentrat pe extinderea NATO. Kozîrev a folosit șase kieliszki (pahare mici de vodcă) plasate pe masă ca instrument de negociere: „Aceste două pahare suntem noi, celelalte două sunt Occidentul și cele din mijloc sunt Polonia. Atunci când paharele din mijloc încep să se deplaseze la stânga, trebuie să reacționăm pentru a preveni un dezechilibru“, a argumentat el. Logica a rămas aceeași, cu excepția faptului că paharele din mijloc sunt acum Ucraina.
Negocierile privind Acordul de Asociere dintre UE și Ucraina au arătat că Uniunea nu este pregătită să joace în aceeași ligă cu Rusia. Bruxellesul este marele perdant, dar și președintele Ianukovici e mult mai slăbit politic acum. Kremlinul a înregistrat câteva câștiguri tactice, de etapă, însă opoziția ucraineană și în special Iulia Timoșenko au marcat puncte strategice. Parcă o și vedem arătând cu degetul spre diplomații occidentali: „Nu v-am spus eu?“.
Erorile Europei
UE a acționat în baza a trei premise false. Mai întâi, era convinsă că Acordul de Asociere va fi perceput ca fiind un motor al modernizării de către elita politică ucraineană. În consecință, diplomații europeni au oferit Kievului instrumente ale schimbării, precum consolidarea respectului drepturilor omului, adoptarea legilor UE, dar și sprijin financiar și tehnic în implementarea acestora. Totuși, comportamentul geopolitic al Rusiei, ghidat de competiția cu Vestul, a triumfat în fața proiectelor modernizatoare ale Europei.
În al doilea rând, negociatorii europeni au mizat pe faptul că, dacă acordul nu va fi semnat, acest lucru va fi din cauza cazului Timoșenko (cu alte cuvinte, că anumite state europene nu vor semna niciodată acordul, cât