Am citit zilele trecute, răsfoind o „carte” care nu poartă eticheta vreunei edituri întrucât a fost realizată într-o formulă artizanală (probabil numai în câteva exemplare pentru membrii familiei), povestea copilăriei unei femei de la ţară, din Dumbrăveni, judeţul Suceava, scrisă la vârstă septuagenară.

„Acolo, în vale, era atât de frumos...era un maidan şi se făcea horă de sărbători...”

„Cartea”, semnată de Veronica Filote, este aidoma unei picturi naive, rodul unui impuls interior care poartă pecetea ingenuităţii specifice ruralităţii tradiţionale.

„M-am gândit - se justifică autoarea - să scriu câteva amintiri din copilărie trăite în viaţa de la ţară de pe atunci”, adică din anii imediat următori anului 1944, când, aşa, cum precizează ea, „mă ascundeam sub scândura gardului de jos şi priveam printre ostreţe când trecea câte un tanc”.

Cum erau pe atunci Dumbrăvenii Sucevei, cum erau oamenii ne spune în continuare Veronica Filote, care circumscrie micul său univers sătesc pornind de la casa părinţilor.

„Noi - scrie ea - locuiam în a patra casă de la şosea. În a doua casă locuia primarul satului. Acolo, în vale, era atât de frumos...era un maidan şi se făcea horă de sărbători...”.

Autoarea acestei scrieri prezintă în câteva rânduri căsuţa bunicului (care „era făcută în fundul ogrăzii, cu faţa în grădiniţă”), povesteşte cum mama sa „era silită să meargă la săpatul tranşeelor”, şi-l aminteşte pe tata care s-a întors din război şi a primit „o decoraţie şi un titlu de proprietate”, retrăieşte întâmplări care i-au marcat anii copilăriei. O copilărie fericită chiar dacă petrecută în anii grei de după război, perioadă către care priveşte cu nostalgie. „Ce n-aş da şi ce n-aş face să se mai întoarcă timpul - scrie Veronica Filote - viaţa se duce ca o scânteie. Acum parcă aştept să vină cineva să mă cheme: Vino, Veronica, la fântână, p