O initiateca, daca ne este permisa folosirea unei pretiozitati politicoase, este aceasta expozitie in care Mircea Deaca manifesta trei defecte sublime. Mai intai, vede mai mult decat vrea sa exprime, apoi, stie mult mai mult decat ceea ce vede si, in fine, exprima nu mai putin decat stie.
Triunghiul acesta viziune-cunoastere-expozeu (care are, nu intamplator, in centrul sau un ochi!) tuteleaza din primul moment impresia vizitatorului care parcurge subsolul casei artistului, devenita o galerie ambitioasa. Acest triunghi nu permite ezitari, fasoane sau angoase. Nu admite explicatii neonorante. Si nici nu este de acord cu targuieli, fie chiar si savante. Desi, la prima vedere, tablourile par niste ludicarii in folosul unei copilariri culturale, cine ramane la stadiul acela greseste. Pentru ca jocurile de fisuri imaginare dau panzelor o vechime falsa, cu trimitere inapoi pe arcul timpului. Cerneala neagra, apoi acrilata, inghetata, dublata de un soi de rafaelism al formelor si de siguranta aproape prezumtioasa a liniei extrem de minutios lucrata dau impresia unui palimpsest hieratic, in spatele caruia doar ghicim ca se ascund si alte mesaje. Inavuabile. Angelismul lipsit de lumina al nudurilor nedefinite, ci, dimpotriva, aruncat cu buna stiinta, ca o provocare, in tonuri negre si de penumbra, ne determina sa trecem la banuieli. Ar trebui ca artistul sa fie supus unei ordalii medievale (foc, apa clocotita etc.), pentru ca el sa-si recunoasca vina ca se joaca periculos pe buza misterului. Tot atunci, prin aceasta proba, ni se va da, in sfarsit, dreptate. Ca nu stim nimic din ceea ce vede el, Mircea Deaca. La fel ca niste mistere posteleusinice, in care initierea se face prin absenta. O gratie a grotescului sublimata in asumarea inexplicitului. E ca si cum, printr-un truc de prestidigitator abil, am scoate-o pe Infanta Margareta din centrul celebrei panze Las Me