(Urmare din numărul trecut)
În Maramureş, există un staroste, care rosteşte, la nuntă, un text tradiţional de rămas bun...
Iată... La Suceviţa, rânduitorul e cel care se face interpretul sentimentelor şi al textului pe care trebuie să-l spună actorul social însuşi. Este un fel de delegare a actorilor sociali către profesionişti, - iar acest fapt arată afinitatea de structură cu ceremonialul creştin ortodox, care e asigurat de preoţi, de diaconi, - şi nu poporul însuşi e cel ce inventează, creează poezia ori şi-o extrage dintr-un fond tradiţional; el delegă, oarecum, aceste sarcini, unor personaje specializate. în ce priveşte bocetele de la înmormântări, am observat acelaşi lucru la Suceviţa - femeile din familie nu bocesc, practic, ci delegă funcţia lamentaţiei unui personaj specializat, bocitoarea, astfel încât am observat că atunci când o femeie din familie boceşte totuşi, o face pe bază de texte melodice variate cu scurte texte poetice în care se implică personal - câteva versuri, nu mai multe, în timp ce oficiul, ca şi sacru, deşi nu e clerical, este delegat unei persoane specializate care execută acest ritual şi care e înclinată întotdeauna să rostească texte mai structurate, cu mult mai lungi. Am cules texte mai mari de două sute de versuri... Ea e, desigur, cu mult mai distantă, nu trăieşte emoţia...
Dacă e vorba, aşadar, să aruncaţi o dublă privire spre cartea Dv., Focul viu, şi către cealaltă, care tocmai s-a tradus, Memoria Carpaţilor, cum le puteţi raporta una la cealaltă şi ce aduce nou, după părerea Dv., această ultimă carte? Cum situaţi această carte în ansamblul cercetărilor Dv. privitoare la România?
Prima carte, Focul viu, consacrată relaţiilor de rudenie şi ritualilor legate de ele, e o carte concepută şi redactată conform regulilor universitare clasice, ale observaţiei, interpretăr
