Din cauza "problemelor" ridicate de editarea cărţii despre autorul Rinocerilor, Gelu Ionescu a debutat editorial abia în 1976 (cu o alta). El este însă un "şaizecist" tipic, născut cu puţin timp înainte de al doilea război, copil inocent pe timpul conflagraţiei mondiale, apoi licean şi student terorizat de dosarul său prost în anii '50, tânăr format la şcoala lui Vianu şi cea a lui Călinescu; autor încercând să-şi publice cărţile într-un climat ce părea, după august 1968, mai liberal; matur redevenit sceptic, după Tezele din iulie 1971, şi tot mai scârbit de involuţia societăţii luate în posesie de familia domnitoare Ceauşescu. Diferenţa faţă de alţi colegi de generaţie este că Gelu Ionescu a plecat (în 1982) definitiv din ţară, alegând calea exilului şi întorcându-se în România, ca vizitator nostalgic, abia după Revoluţie. Dincolo de această fractură, asemănările de parcurs existenţial şi biografie intelectuală sunt izbitoare; şi nu trebuie să ne mire, deci, că Gelu Ionescu, ca şi alţi "şaizecişti" aflaţi la vârsta bilanţului, îşi punctează şi detaliază acum experienţele trecute, în spaţiul cuprinzător al memorialisticii.

Succesul de critică înregistrat cu Copacul din câmpie (2003) l-a îndemnat, probabil, să recupereze (într-o formă "complet revăzută şi mult modificată") primele 180 de pagini de acolo, adică şase fragmente memorialistice, dublate în Covorul cu scorpioni. Titlul acestui volum nou şi vechi, recuperator la figurat, dar şi la propriu, conţine aparent o parabolă ce va fi limpezită pe parcursul lecturii. Nu e aşa, deoarece între covorul de Smirna, alb, cu scorpioni oranj, din casa bunicilor şi, pe de altă parte, traiectoria unui intelectual onest aflat "sub vremi", nu există congruenţă. Titlul vechi mi se părea mai expresiv şi, raportat la cele relatate şi reflectate memorialistic, mai adecvat.

Foarte compozit, volumul de faţă ră