E atât de bun că nici nu ştii ce să spui despre el. Că e natural, că e mobil, că îşi modulează vocea cu inteligenţă, că ştie să pună accentele aşa încât sensul să devină evident.

Ei bine, da, aceasta e calitatea lui esenţială. Oriunde şi oricine ai fi – tălâmb, isteţ, cultivat sau cu găuri largi în pregătire –, personajul jucat de Victor Rebengiuc e limpede şi din cale-afară de uman. Omul lui e imediat recognoscibil.

Totul despre el e clar, totul devine aproape şi tangibil. Dar niciodată arta, tehnica sau virtuozitatea lui Rebengiuc nu o iau înaintea personajelor. Care, oricum, stau sub controlul simplităţii absolute. Când personajul său deschide gura, înţelegi imediat ce spune, simte şi se întâmplă cu el, fie că realitatea îi e cam tulbure, ca în şase personaje în căutarea unui autor, fie că e transparent şi docil ca ultrasavurosul manager pus pe liber din Top Dogs, fie că e doctorul înnămolit în băutură şi remuşcări din Molly Sweeney. Eşti tentat să spui că firescul e dominanta majoră.

Firescul şi nenumăratele sale subdiviziuni în varianta Rebengiuc. Cu toate acestea, stilul lui nu e neapărat natural. Nu e natural, ci adevărat. Odată, într-un documentar, vorbind despre James Cagney, îmi amintesc că Orson Welles spunea că un actor nu trebuie să fie numaidecât natural ca să te cucerească, ci a-de-vă-rat.

Ăsta-i cazul lui Rebengiuc. Poate că rosteşte tehnic. Poate prea îngrijit. Câte capete, atâtea păreri. Poate că are o manieră pe care o recunoşti dintr-o mie. Dar totdeauna personajele lui sunt din cale-afară de adevărate. Ca spectator, nu te poţi rupe sau desolidariza: te ţin lângă ele ca magnetul.

Mucalit, cu mirări subtile şi ironice, cu o suferinţă totdeauna isteţ ponderată, buf dacă e nevoie (vezi Căsătoria) şi – cât ai clipi – de o omenie fără scăpare, onest, tulburat sau sobru ca în Inimă de câine, Rebengiuc are în săculeţul cu at