Numele de familie al Didinei, concurenta Miţei, este Mazu, – vocabul ce va fi semnificat, în jargonul jucătărilor de cărţi, adaos, supliment, relans; ca şi, adverbialmente, în plus, mai, pe deasupra.
E Zauberwort-ul însuşi prin care, „tachinînd“-o (fără să bănuie că face, astfel, o tipică anominaţie), o deconspiră, o demască, în plină mascaradă, Catindatul: „Să te joc o... conţină oarbă. [...] Pe două consumăţii şi-o guriţă mazu“.
(În paranteză fie spus: provine, oare, maz-ul în ruseşte, de unde îl avem şi noi, din – nu de-a dreptul! – spaniolescul más „mai mult“? Că ultimul era un termen tehnic, în limbajul cartoforilor italici, v. Pietro Aretino, Cărţile de joc vorbitoare, Bucureşti, 1974, p. 78.)
Întreagă D-ale Carnavalului, de altfel, pare a fi, în subsidiar, un joc de cărţi rapid şi palpitant...
Pe cît de palpitant, cam ca un thriller (erotic, bineînţeles), tot pe atîta de rapid, –tempo-ul piesei fiind, după Iordache, „goana“, „goana turbată“ (aceeaşi „goană“, dar „nebună“, fiind, o ştim de la Pampon, ghinionul absolut la cărţi).
Jocul de cărţi, pe care piesa lui Caragiale îl evocă, ar putea fi, eventual, „conţina oarbă“ (o piesă într-un act, Concina, scrisese şi Alecsandri), ce, după numărul protagoniştilor masculi, e, totodată, una „cu 5 Fanţi“, – în care cel ce relansează jocul e însă numai Nae Girimea, carele, başca Miţa, o mai are pe Didina... mazu!
(Să spunem, într-o paranteză, că numele acestui Girimea se trage din turcescul cereme, care semnifică „despăgubire“ sau „amendă“, noţiuni destul de compatibile, oricum, cu domeniul jocului de cărţi.)
Ca orice joc, şi cel de cărţi, fireşte, avîndu-şi regulile lui, are şi contravenţii la acestea, – între care, ca mai gravă, măsluirea.
Măsluitor la propriu, la conţină, e aici, ştie-se, Pampon. „Merchezul“ său, pe care-l confiază, cu amorală inocenţă, Miţei, e că, „bătînd