Are oare dreptate dl Ilie Guţan, cînd, în cuprinsul unui masiv volum de cercetări închinate lui Octavian Goga, crede a putea deplînge statutul neaşezat, "confuz" de care are parte poetul? Ceea ce e încă mai grav pentru un creator, ar fi intervenit, în cazul său, indiferenţa, "armistiţiul tăcerii": "Cum se întîmplă şi cu alţi scriitori, pe Goga îl apasă de mai multă vreme un mare risc: încremenirea imaginii lui într-o schemă rigidă a receptării, perpetuată în virtutea inerţiei. Nimic nu ar mai fi în stare să resuscite vreun interes dincolo de verdictele unor judecăţi casante". Dar autorul Cîntecelor fără ţară a fost o glorie a literelor româneşti cum, măcar în timpul vieţii, puţine altele. Larg recunoscut din tinereţe, distins cu premiul "Năsturel-Herescu" al Academiei Române (1906), în urma unui raport al lui Titu Maiorescu, a fost comentat favorabil de toată critica noastră reprezentativă (de la N. Iorga, Ilarie Chendi, Ion Trivale la E. Lovinescu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Basil Munteanu şi de la Mircea Zaciu la reprezentanţii mai recenţi ai Şcolii clujene). Că a fost uneori "exaltat", e drept, dar cine l-a respins "agresiv"? După cîte ştim, doar "realist-socialiştii" care l-au scos din circulaţie, împreună cu destui alţi autori, însă pe de o parte anomalia "judecăţii" mutilante a acestora nu mai contează de mult, iar pe de alta, Goga s-a bucurat, totuşi, de o "prescurtare" a detenţiei în temniţa interzicerii. încă în 1957, M. Beniuc i-a scos o ediţie, fie şi "selectivă şi oficială", de Versuri, una din primele "recuperări" înregistrate în timpul minidestinderii hruşcioviste. Apoi, bardul a intrat în "custodia" lui I. D. Bălan, care i-a tipărit în 1963 un volum ce-i însumează "aproape întreaga operă poetică", precum şi altele, inclusiv cel de Opere (1967), carte "gîndită însă nerealizată ca ediţie critică". Cu toate că în mai mi