Am mai spus-o, dar - desi nu imi face placere sa repet - o mai spun o data: avem putine institutii de mare si indelungata traditie. De altfel, noi, romanii, avem ce-avem cu trecutul: vrem sa-l uitam repede, sa-l radem de pe fata Pamantului, spre a aseza falnic si penibil insemnele prezentului. Suntem asa si ca natie, si ca indivizi. Decat sa-i vorbesti cuiva de ce a fost acum catva timp, decat sa-i amintesti ca au mai existat oameni si intamplari si inaintea lui, mai bine ii dai doua palme. Rupturile sunt violente si in plan mental si material.
Breasla scriitoriceasca a implinit o suta de ani de fiintare intr-un cadru institutionalizat. Am evitat sa spun Uniunea Scriitorilor (USR) ori Societatea Scriitorilor Romani (SSR) pentru ca ele au istorii diferite chiar daca deriva una din alta. Unii le privesc chiar ca pe doua institutii care n-ar avea prea mari legaturi, transformarea SSR in USR fiind pusa pe seama unui act de vointa politica si de influenta venita de la Rasaritul bolsevic. Drept care in 1990 unii au vrut sa desfiinteze Uniunea, fapta "crestineasca" la care s-au alaturat, de-a lungul celor 18 ani ulteriori, multi altii care au sau nu au legatura cu scriitorimea. Tendinta - paranoica - de a confunda institutiile cu oamenii este un alt semn al vocatiei noastre de a ne sterge trecutul, de a-l face cat mai repede uitat, spre a planta, suav, floricele naturale sau din plastic. Ma refer, de exemplu, la atitudinea fata de Biserica Ortodoxa si la atacurile impotriva Academiei Romane, dar si la aberantele cereri de a se darama Casa Poporului. Intre timp, furia s-a indreptat asupra parcurilor, cladirilor cu valoare istorica si arhitecturala ori asupra Pietei Obor. Radem tot ceea ce ne mai poate aminti ca venim de undeva si ca traim pe un pamant care n-a inceput cu malluri, hipermarketuri si sedii de banci.
O suta de ani reprezinta o varsta respec
