Boc şi Blaga mizează fiecare pe victorie, dar adepţii lor admit că în culise se negociază încă, iar pe dedesubt se pregătesc momente de iluzionism inspirate din repertoriul lui Houdini.

Pentru prima dată la şefia unui partid important candidează doi ardeleni, care vin însă mai puţin cu bagajul provinciei imperiale şi mai mult cu obiceiurile balcanice căpătate în detaşările lor mioritice. Emil Boc şi Vasile Blaga vorbesc prea mult şi prea repede pentru a mai fi percepuţi ca doi ardeleni simpatici. Nici unul dintre ei nu a vrut de altfel să se aşeze în tradiţia marilor politicieni transilvăneni, care atunci când au ajuns la Bucureşti s-au plâns, cum a făcut-o şi Alexandru Vaida în anii '20, că „grandomania «grofilor» unguri, în contactul lor politic şi convenţional, era democratică în comparaţie cu aceea a protipendadei parveniţilor politici bucureşteni". Amândoi au intrat voioşi în rândul acestei protipendade, pozând ca Emil Boc la frizerie sau ţesând pe dedesubt firele intereselor prin prietenii transpartinice ca Vasile Blaga. Nici unul nu are manierele pe care odinioară le aveau politicienii ardeleni şcoliţi la Viena şi amândoi s-au acomodat cu nevoile clientelei de partid, cu obrăznicia politicianului de cartier, cu apele tulburi şi traficul de influenţă făcut pentru şi de dragul partidului.

Emil Boc, un premier epuizat, şi Vasile Blaga, fostul buldog al preşedintelui, care la alegerile din 2008 n-a putut să muşte din fotoliul Primăriei Capitalei, se bat pentru preluarea conducerii PDL într-o perioadă în care regresul partidului pare tot mai greu de oprit. Pentru refacerea ordinii interne, Vasile Blaga se gândeşte la preluarea frâielor cu o mână de fier şi conservarea vechii ordini interne, în vreme ce Emil Boc joacă rolul reformistu-lui fără idei, care preferă calea de mijloc, călduţă şi fără prea multe riscuri.

Cei mai mulţi democrat-liberal