De multe ori medita despre facerea lumii si incerca sa inteleaga rostul ei. - Dumnezeu ne-ar fi putut crea perfecti, fara nici cel mai mic cusur. De ce n-a facut-o? Cit era ziua de lunga, Ionel Rotundu privea acelasi cadru ingust, oferit de geamul sau nu prea generos. Un petic de cer, un nuc, la fel de batrin ca si el, un stilp, care sustinea precar un bec stradal, de mult ars si trecut in lumea celor care si-au trait existenta, trasau o singura cale spre infinit. Ionel statea in pat, pe partea dreapta, cu capul sprijinit pe o perna. Pe partea stinga nu putea sta pentru ca se sufoca. Cit era ziua de lunga, si lui i se parea ca este tare lunga, ca si noaptea de altfel, Ionel observa atent acel infinit mic din univers si cauta amanunte, detalii care sa-i ofere ceva trecut cu vederea in vremea cind era sanatos. Norii grabiti ii ofereau si ei, apelind la imaginatia sa bogata, tot felul de tablouri in schimbare, cu monstri, cu ingeri, cu alte personaje din mitologie sau din viata de zi cu zi. Cind atentia se concentra pe copacul care ii fusese tovaras o vesnicie, observa vrabii facind amor, scena care de multe ori il facea sa zimbeasca si sa comenteze in gind: - In sfirsit, a reusit berbantul. Ce-i drept, dupa opt incercari... Batrinul nu mai putea, de o buna bucata de vreme, sa coboare singur din pat. Era fericit cind cineva il ajuta sa se aseze pe un fotoliu din generosul sau balcon. Devenise foarte dependent de altii, si altii astia, din pacate, erau mai de gheata decit gheata. - Am cam lungit-o pe acest pamint si si-au pierdut rabdarea, bombanea ininteligibil. De multe ori inchidea ochii si auzea destul de clar frinturi din conversatii susotite. De ceva timp nu mai era afectat de brutalitatea verdictelor. - Cit o mai duce, oare? - Nu prea mult. Doctorul este surprins ca inca mai pilpiie viata in el. - Culmea este ca luciditatea inca si-a pastrat-o. - Ce luciditate? Nu