Cultura populară românească contemporană s-a dovedit suficient de creativă pentru a se îmbogăţi cu un nou personaj: Dragobetele, o entitate autohtonă singulară adăugată unei mari galerii a produselor de consum de import. Spre deosebire de Valentine’s Day, intruziunile strecurate din zona comercialului în sfera altor sărbători tradiţionale au fost, în general, asimilate fără reacţii de respingere majore. După cum ştim cu toţii, bradul de Crăciun s-a generalizat la noi în secolul al XX-lea, ajungând astăzi prezent, sub o formă sau alta, în cvasitotalitatea caselor şi instituţiilor publice din România, cu toate că, în vechea tradiţie românească, acesta era mai degrabă un simbol funerar. Moş Crăciun, aşa cum îl cunosc românii astăzi, este o clonă a lui Santa Claus, creaţie nord-americană fără nici o legătură cu imaginea pe care o avea despre echivalentul său autohton generaţia străbunicilor noştri. Iepuraşul de Paşte este şi el, fireşte, un produs de import. Dar ce am putea oare să îi reproşăm, de vreme ce este atât de iubit de copii, de drăgălaş şi de lipsit de agresivitate? Până şi renii şi spiriduşii lui Santa Claus încep să prindă viaţă în sărbătorile noastre de iarnă, fără a trezi reacţii de împotrivire majore. Toate aceste elemente importate s-au strecurat însă cu timpul, cucerindu-i mai întâi pe cei mici, şi anihilând, prin aceasta, eventualele reacţii din partea celor mari. Ele au reprezentat, de asemenea, elemente de distanţare faţă de vechile tradiţii ţărăneşti, lăsate în urmă de noile generaţii urbanizate. Reinventarea Dragobetelui a fost, în schimb, legată de reacţia firească de respingere faţă de agresivitatea invazivă cu care comercianţii şi mass media au promovat, în ultimele două decenii, Valentine’s Day. O sărbătoare a iubirii care a fost percepută din capul locului de publicul t