În ultimii ani, odată cu mult evocata odinioară „axă Washington-Londra-Bucureşti”, s-a impus, cel puţin la nivel de discurs, moda parteneriatelor strategice.

Fiecare vizită, din cele puţine importante pe care a fost în stare să le aranjeze diplomaţia românească, a fost prezentată ca deschizând un asemenea parteneriat, urmat neapărat, cel puţin declarativ, de o sursă nouă de putere dată de alianţa cu un nou actor.

Cât de utile ne-au fost aceste parteneriate? Răspunsul ni-l dă, foarte precis şi neiertător, situarea actuală a României, în mod constant, în josul listei de performanţe cam în toate sectoarele ce ţin de standardul calităţii vieţii, factorul cheie care dă forţa UE. Săraci suntem, bolnavi suntem, bani europeni n-am ştiut să luăm, plătim datorii peste datorii, facem autostrăzi pe hârtie, conaţionalii de etnie rromă ne reprezintă victorios şi bat absolut toate recordurile în vadurile bune de cerşit ale Europei…Ştiu că nu ne place să vorbim despre asta, dar realitatea bate orice imaginaţie şi fenomenul sărăciei endemice ar putea să reprezinte una dintre cele mai mari tragedii pentru viitorul imediat şi pe termen mediu în condiţiile în care se acumulează semnalele privind apariţia unei noi crize economice mondiale, cea adevărată şi generatoare de schimbări majore în echilibrul geo-politic mondial.

Context în care, din România pleacă înspre lume două misiuni diplomatice. Prima anunţată are în frunte pe şeful opoziţiei, domnul Blaga, având ca destinaţie China. Mi-e foarte greu să văd ce canale poate deschide, ce promisiuni poate angaja, asta în afara unui eventual mandat convenit cu USL-ul. A doua misiune mi se pare a fi însă chiar importantă şi semnificativă deoarece are sens în contextual deplasărilor de forţe şi reechilibrărilor europene: prim-ministrul Ponta în vizită la doamna cancelar Merkel. Sigur că, în sine, vizita este importantă oricum