Curind, ma tem, nu vom mai reusi sa vorbim decit incifrat, dupa regulile visurilor noastre subiective si mistificatoare. Vom reinventa astfel istoria, supunind-o exceselor noastre diversioniste. Cu vreo citiva ani in urma, inainte de Craciun, clasa fiului meu Andrei (pe atunci elev de ciclu primar) a organizat un minunat carnaval, in interiorul caruia mastile si costumele au concurat la standardele cele mai inalte. In special, unul dintre - cum sa le zic? - "echipamente", purtat cu tenta artistica de un baietel, atragea atentia imediat. Era vorba despre un cocosat hidos (masca adiacenta iti dadea, intr-adevar, fiori de gheata), jerpelit si ostracizat, care-si poarta handicapul pe la periferii, departe de ochii intoleranti ai oamenilor (repet, arta gestica a micului protagonist se dovedea absolut remarcabila, reusind sa te transfere in plina commedia dell'arte). Fara mare efort, il recunosteai acolo pe hugoescul Quasimodo, in clipele sale de terifianta aparitie. Intr-un moment de respiro, o doamna spectatoare nu s-a putut abtine si, ducindu-se intins la micul mim, i-a ridicat, curioasa, masca de pe fata si l-a intrebat cu simpatie: "Tu cine esti in definitiv?". Tinarul a raspuns neezitant si cu suris feeric: "Pai, un boschetar sau ceva de genul asta!". "Zau", a replicat femeia dezamagita, "si eu care credeam ca esti Cocosatul de la Notre Dame". A urmat parada costumelor, jurizata de un exigent grup de elevi mai mici, cu totii patrunsi de inalta misiune ce li se incredintase. Lorzii sith si cavalerii jedi, cu laserele lor multicolore, Harry Potter-ii, cu baghetele lor fermecate, printesele, diafane si transcendente, regii, scufitele (de toate culorile), zmeii si feti-frumosii, animalele mitologice, ingerii (negri si albi deopotriva), demonii (la rindu-le, multicolori) s.a. au defilat sugestiv inaintea comisiei de evaluare, insistind pe gesturi si atitudini relevante, i