Un muzeu al ceasurilor în Elveţia poate fi privit şi ca validare a unei prejudecăţi. Altfel spus, nu există pentru un asemenea amplasament un loc mai potrivit – dar şi mai banal – decît însăşi ţara exactităţii (fastidioase). Departe însă de a fi o simplă tezaurizare de mecanisme ticăitoare, colecţia „Kellenberger“ din Winterthur („Uhren Sammlung Kellenberger“) expune o problematică bogată cu privire la timp, istorie, artă sau mecanizare. Mecanismul orologiului îşi intersectează propria istorie deopotrivă cu ştiinţa şi arta. Acest complicat ansamblu – compus, în versiunea modernă, din balansier, indicatoare, roţi dinţate, arcuri şi tije – este o replică, în mic, a maşinăriei cosmice. Ceea ce în secolul al XVI-lea mai era încă desemnat ca machina del mondo cuprindea, într-un amestec de ştiinţă magică, cosmologie ptolemaică şi teologie, totalitatea alcătuită din „ceruri“ (cinci planete cunoscute, Soarele şi Luna) şi Pămîntul în jurul căruia se învîrteau într-o suavă armonie. Similaritatea între natură şi artificiu, la scară mundană, este exprimată de Descartes, în 1647, în Les Principes de la Philosophie: „Nu recunosc nici o diferenţă între maşinăriile născocite de artizani şi corpurile diferite pe care însăşi natura le alcătuieşte“. Divizarea fluxului inexorabil şi inegal denumit „timp“, măsurarea şi înregistrarea sa au transformat simpla cronologie în istorie. Aceasta include chiar transformarea progresivă a instrumentarului: de la clepsidră şi lampa cu ulei, trecînd prin sfera armilară, orologiu sau ceasornic, la ceasurile industriale. La nivelul formei, al adaosului artizanal, tehnica se învecinează cu arta. Muzeul ceasurilor de astăzi nu este, în realitate, decît un segment al cabinetului de curiozităţi de odinioară, lărgit şi specializat; ceea ce, altădată, în tabloul unei Wunderkammer, corespundea secţiunii „Scientifica“, aglomerînd obiecte create de om p