Am trecut printr-o perioada nebuna. Ne-am gasit pe baricade opuse cu soti/sotii, copii, rude, prieteni, oameni de care ne-a apropiat o bere, o excursie. Oameni pe care nu-i cunoastem, dar ne-am injurat vartos pe forumuri.
Acum ne regasim cu totii in aceeasi vale a plangerii, a deznadejdei, dar si a sperantei.
Revenim la problemele de toate zilele, la odraslele care se intreaba mirate ce ne-a apucat, la grijile familiei.
Sa incepem reforma cu noi insine.
Sa intelegem ca nu putem consuma mai mult decat producem. Ca zona de unde incepe bunastarea este productia de marfuri si servicii vandabile. Aceasta trebuie stimulata si aparata ca ochii din cap. Bugetarii or fi si ei necesari, dar nu in proportia in care exista astazi. Altfel murim cu ei de gat.
Ca salariile nu pot fi date dupa necesitati. Ce bine ar fi daca s-ar putea. Doar comunismul promitea aceasta aberatie si tocmai ce a disparut. Salariile nu pot fi decat oglinda productivitatii, in procesul de creare de bunuri si servicii vandabile. Oricine spune altceva minte cu nerusinare. Iar bugetarii primesc si ei salarii in functie de rezultatele din sfera productiva. Ca o alta sursa nu exista.
Sa umplem prapastia care s-a cascat intre noi
Si acel ceva nu poate fi decat increderea. Care trebuie recladita de la zero. Ministrii germani, imediat dupa razboi, mancau la gamela pe strada, alaturi de muncitorii de la demolari. Patronii japonezi nu lipsesc de la evenimentele familiale ale angajatilor. Noi trebuie sa ne ferim din calea limuzinelor luxoase, sa nu fim stropiti de noroiul dispretului.
Increderea trebuie recastigata. Recunosc ca este nevoie de un miracol pentru asta, dar fara speranta in miracole viata ar fi mai trista.
Si totusi, alta sansa nu avem.
De intelepciunea prin care de maine ne vom regasi