Povestea mea despre Lodz incepe pe treptele Academiei de Teatru si Film. Acolo unde stateau studentii si jucau joculete trasnite. E greu sa ti-i imaginezi pe Wajda, pe Zanussi, pe Polanski, pe Kieslowski asezati pe treptele ce urca la primul nivel al cladirii unde si astazi e Universitatea de Film, jucindu-se ca niste pusti. Mari figuri pe care i-a mistificat dimensiunea propriilor opere. Personalitati care nu sint mai putin oameni, care au un trecut prin care poti sa umbli, plimbindu-te printr-un orasel bizar si unic dintr-o Polonie autentica: Lodz.
Prima data am cunoscut Lodzul mediat. intii am vazut The Promised Land (Tarimul fagaduintei), filmul lui Andrei Wajda dupa cartea omonima scrisa de Wladislaw Reymont (supranumit the Polish Nobelist pentru ca a primit un Nobel in anul 1924). The Promised Land este ceea ce conventional se numeste fresca sociala: un film realist, chiar la limita naturalismului, ce zugraveste o atmosfera dura si cruda descriind viata polonezilor din Lodz. Oameni simpli, marea majoritate tarani, veniti cindva in Lodz pentru a lucra in fabricile de textile ale marilor industriasi, oameni ale caror destine se confunda din acel moment cu soarta fabricilor. Sint cei care au devenit apoi personaje in cartea lui Reymont, apoi in filmul lui Wajda. I-am reintilnit apoi in jurnalul lui Kieslowski.
Caci am cunoscut Lodzul a doua oara, citind jurnalul lui Kieslowski – Kieslowski despre Kieslowski –, tradus in Romaia in 2000. Am regasit in capitolul Din orasul Lodz aceeasi atmosfera cruda si m-am reintilnit cu figurile mutilate, la propriu, cu oameni captivi in conditia lor. Azi, pentru noi, ei sint fictiune, desi operele care-i fac nemuritori ni-i redau ca tipologii, ca produs al mediului in care au trait. E greu de suportat si de acceptat ca nu sint mistificati, ca orice figura din trecut, pe care realitatea n-o mai verifica