Ori de câte ori vor să ironizeze stările de lucruri din România de azi, oamenii de cultură se precipită să remarce: E ca în Caragiale! Şi dacă e locul şi timpul prielnice pentru un taifas, oamenii noştri de cultură aduc în discuţie scene şi personaje faimoase din proza şi teatrul genialului scriitor.
Întrunirea electorală din O scrisoare pierdută e citată pentru a confirma demagogia politicianistă, veritabilă epidemie în România politică a lui 2009. Lectura gazetei în tandem din O noapte furtunoasă trimite, în orice taifas, la tendenţiozitatea presei de azi, care e nu numai a celor care o fac, dar şi a celor care o citesc.
Despre actualitatea scriitorului Caragiale ziceam în eseul "Ne îndreptăm spre Caragiale. Adică spre normal", publicat în Expres Magazin, din 1991:
"Autorul Nopţii furtunoase n-a dezvăluit trăsăturile amuzante ale democraţiei, în general, ci trăsăturile democraţiei de pe malurile Dâmboviţei. Viaţa politică din epoca lui Caragiale e, din acest punct de vedere, expresia unor trăsături de esenţă ale românilor. O scrisoare pierdută e mai greu de înţeles în SUA. Un american n-ar putea pricepe de ce Tipătescu nu pune un asasin plătit să-l împuşte pe Caţavencu. Un neamţ n-ar înţelege cum e posibil ca o scrisoare să se piardă pe drum.
Asta înseamnă - ar spune neamţul - că treburile merg rău la Poştă. Iar un englez s-ar întreba, de exemplu, cine sponsorizează banchetul din final: Prefectura, organizaţiile de caritate, Poliţia?! Un rus, îndeobşte hrănit cu proza lui Dostoievski, n-ar pricepe de ce, ajunşi în dramatica dilemă, Tipătescu şi Zoe nu se sinucid împreună, având grijă, desigur, înaintea gestului fatal, să ţină o lungă tiradă despre singurătatea omului pe pământ.
Viaţa politică din epoca lui Caragiale e însă şi expresia stadiului de început al democraţiei româneşti. E normal, aşadar, ca democ