A fi editor înseamnă mai mult decât a te erija în persoana care dă la tipar opera/manuscrisele/lucrările mai puţin cunoscute ale unui autor de o anumită notorietate; chiar dacă urmaşii – atunci când există – sunt de acord cu aceasta, nu au competenţa sau posibilitatea financiară să o facă ei înşişi. Or, dacă timpul dreptului patrimonial prevăzut de lege s-a scurs, atunci, oricine şi oricând crede că îşi poate permite orice în legătură cu o creaţie intelectuală. Vremurile noi şi libertatea rău înţeleasă de unii, ca fiind aceea care cauţionează bunul plac, au încurajat (şi) impostura în acest domeniu, astfel explicându-se multitudinea de aşa-zise reeditări, culegeri de texte, „repuneri“ în valoare ale unor personalităţi (chipurile sau într-adevăr) uitate. Iar dacă impostorul prefaţează cu rânduri greţos-encomiastice pe semnatarul paginilor cuprinse între cele două scoarţe ale cărţii, atunci se consideră îndreptăţit a-şi înscrie numele şi patronimul cu verzale pe coperta întâi, mărimea literei depăşind uneori pe cea folosită pentru autor. („Tropăim împreună“, alături şi egali, pare să gândească şnapanul, ca în gluma cu şoricelul şi elefantul, pe drumul care duce spre glorie!) Aceste „reconstituiri“ ori „repuneri în circulaţie“ a operelor aflate sub obroc în jumătatea de secol comunist nu privesc numai literatura artistică, ci şi pe aceea de sorginte ştiinţifică, în speţă – medicală. Şi nu exemplele ilustrative lipsesc. Sfiala/reţinerea/jena resimţită de cititor îl împiedică de a le respinge şi a le da în vileag, cum s-ar cuveni. Căci, în rândul breslei medicale cel puţin, funcţionează încă o eronată înţelegere a normelor deontologice, cu privire la raporturile dintre colegi, în sensul unei „toleranţe“ (vinovate) faţă de impostură. La polul opus al situaţiei mai sus expuse, se situează, totuşi, câteva lucrări în care talentul şi competenţa îngrijitorului de e